Fericirea
Ne aflăm din nou într-una din perioadele de sărbătoare, în care
este pe buzele tuturor. În restul timpului însă, ne urăm doar
, ca şi cum fericirea ar fi rezervată sărbătorilor, sau ar fi ea însăşi o sărbătoare… Nu ştiu, aşa cum nu am ştiut ce să spun nici cînd Luca Niculescu m-a întrebat, în emisiunea sa, ce este fericirea pentru mine. Sînt de acord că fericirea e ceva fundamental, dar e mai greu cînd trebuie să spui ce este aceasta. A constatat-o şi Aristotel înaintea mea: Toţi oamenii sînt de acord asupra faptului de a trăi bine şi a reuşi să fii fericit; dimpotrivă, în ceea ce priveşte natura fericirii, aceştia nu mai sînt de acord. Ştiu să povestesc însă o groază de întîmplări şi pilde cu şi despre fericire. Poate că fericirea este, de fapt, o poveste…
Ca mai toate poveştile europene, ea începe în antichitatea greacă, unde fericirea era luată foarte în serios, fiind considerată de unii (Aristotel, de pildă) ca scopul vieţii umane: eudemonia este însăşi finalitatea existenţei. Altfel spus, omul vrea – şi trebuie – să urmărească atingerea fericirii pentru ca viaţa sa să aibă un sens. Dar unde şi cum să o caute? Ei bine, de aici încep deja disensiunile. Chiar şi Aristotel oferă două ipostaze – şi astfel căi – ale fericirii: fericirea contemplativă, rezervată zeilor şi contemplării celor eterne, şi fericirea pe care oamenii o pot găsi în viaţa politică a Cetăţii, adică în armonia vieţii profane. La extrema cealaltă, epicureismul plasează fericirea în plăcerile sensibile ale corpului, dar o condiţionează şi el de practicarea filozofiei, singura capabilă de a elibera omul de frămîntările sale sufleteşti şi a permite astfel accesul la adevărata fericire, de obţinut mai degrabă printr-un soi de asceză decît prin ceea ce numim hedonism. De fapt, acest eudemonism (împărtăşit şi de Biserică, de la Biblie la Sfîntul Francisc sau Sfîntul Toma din Aquino) se opune simplului hedonism, care nu face decît să dea frîu liber dorinţelor – ceea ce consituie o postură similară cu aceea a Danaidelor, condamnate să umple la nesfîrşit cu apă butoaie fără fund: butoiul fără fund al dorinţelor şi plăcerilor nu se va umple niciodată cu fericire! Chiar şi Freud limitează principiul plăcerii prin principiul realităţii. Pe scurt, nu există fericire fără limitare.
Odată cu iluminismul, fericirea începe să aibă însă alte preocupări şi să-şi pună alte îngrădiri. Pentru Spinoza, de pildă, fericirea trebuie căutată în înţelegerea naturii prin puterea raţiunii, dar şi în „iubirea de sine“. Plasată în individ şi tot mai individualistă, fericirea este însă girată – şi îngrădită – de raţiune, dar şi de comunitate. Chiar şi utilitarismul clasic este cît se poate de ferm în această privinţă:
– adaugă John Steward Mills. În vremurile noastre, fericirea s-a retras însă tot mai mult atît din morală, cît şi din preocupările sociale şi politice ale Cetăţii, centrată aproape exclusiv pe satisfacţia şi „împlinirea“ personală.
De unde atunci interesul recent pentru fericire, tot mai prezentă în sondaje şi chiar în politici? Poate (şi) din acumularea tot mai evidentă de nefericire în lume şi constatarea că
nu echivalează cu
. Unele state, bănci şi instituţii au început astfel să adauge la indicatorii de PIB şi indicatori ai stării de satisfacţie
a societăţii. Sondaje globale, regionale şi locale au început să măsoare „factorul de fericire“ despre care vorbea Bentham, dar după metode tot mai elaborate, oferindu-ne date despre rata netă a fericirii, indicele de experienţe pozitive, satisfacţie faţă de viaţă, indici agregaţi care articulează starea de fericire, mulţumirea cu veniturile, aprecierea evoluţiei economiei, participarea socială etc. Repartiţia (ne)fericirii în lume variază inevitabil, în funcţie de metodele de calcul şi de ce îşi propun, de fapt, acestea – ceea ce îi ameţeşte pe românii amatori doar de topuri:
Cam prost, ce-i drept… Dar ca să interpretăm acest loc în top, trebuie să înţelegem mai întîi despre ce este vorba. Şi iată cîteva constatări interesante: a) nivelul general de fericire în lume, indiferent de cum este el calculat, a crescut uşor în ultimii ani; b) banii nu aduc fericirea, cel puţin nu exclusiv: corelaţia între PIB şi starea de fericire a populaţiei este una limitată; c) nu există nici o societate cu o populaţie de peste 50 de milioane care să se afle în topul celor mai fericite zece ţări; d) rata netă de fericire (măsurată ca diferenţă dintre cei care declară că se simt mai degrabă fericiţi şi cei care se simt mai degrabă nefericiţi) era în 2013 maximă în America Latină (scor +71) şi mult mai scăzută în Europa Occidentală (scor +36). România se afla la coadă, cu un scor de -10, unul dintre extrem de puţinele negative şi cam la egalitate cu teritoriile palestiniene (scor -11); e) după un indice compozit mult mai complex, care lua în calcul şi mulţumirea faţă de venit, de stabilitatea socială, de mersul economiei etc., pe primele locuri în lume se aflau ţările nordice ale Europei.
Cel puţin două învăţăminte de tras din aceste cifre. Unul universal: fericirea nu există în sine, ci este o
între un ideal de „viaţă împlinită“ şi experienţa trăită a vieţii. Ea este deci totdeauna relativă, istorică şi culturală şi depinde de ce aştepţi de la fericire. Iar aici, ăi bătrîni aveau dreptate: nu există fericire în afara îngrădirii dorinţelor. Aşa se explică, de pildă, de ce America Latină este mult mai „fericită“ decît Occidentul, care, tocmai pentru că este mult mai prosper, are şi mult mai multe dorinţe şi plăceri greu de satisfăcut în întregime. Şi o concluzie particulară, care ne priveşte. Sîntem, se pare, printre cele mai nefericite ţări din lume. Înseamnă asta că „Românu’ are vocaţia nefericirii“? Nu m-aş grăbi cu o asemenea concluzie. Să amintim că tipul „continuu nemulţumit“ (e rău şi va fi la fel sau mai rău) reprezenta, în 2011, 51% din populaţia ţării, faţă de 19% în UE (Dumitru Sandu). Aş zice astfel că românii au mai degrabă o
decît una a nefericirii.
Propun deci ca aceste sondaje să se facă, pentru România, doar de sărbători, cînd (aproape) toţi românii sînt fericiţi. Sau să ne mai gîndim puţin la ce ne dorim, de fapt, de la noi, de la ceilalţi şi de la viaţă…
Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog,