Feluri de a fi deștept (O reamintire din 2015)
Toți vrem să fim, sau măcar să părem, deștepți. Nu mă exclud din această caracterizare, deși, mă credeți sau nu, de la o anumită vîrstă, dacă evoluezi și gîndești normal, nu mai trăiești acut insomnia conștiinței de sine. Îți știi limitele mai bine decît toți dușmanii tăi, faci diferența (nu neapărat avantajoasă) dintre înzestrare nativă (cu care n-ai de ce să te mîndrești) și merit dobîndit prin salahorie (pentru care te poți felicita, cu condiția să-l pui în serviciul altora). Nu contest că e legitim și stimulator să-ți dorești un portret public avantajos. Pînă și ultimul prost visează să pară, măcar din cînd în cînd, inteligent. Iar în anumite limite, aspirația la prestigiu intelectual e inocentă. Dar una e să vrei să fii deștept cu adevărat, chiar dacă pe baza unei motivații egolatre, alta e să vrei „să faci pe deșteptul”, să te dai mare, să-ți arogi virtuți de care te bucuri de unul singur, într-un autist delir al încîntării de sine.
Un fel – caraghios în fond – de „a fi deștept”, respectiv de a face pe deșteptul, e să-ți investești zilele (și viața) în comentarii anonime pe blog. Nu poți invoca – și nici nu te preocupă s-o faci – isprăvi personale notabile, de natură să te califice drept un interlocuror credibil, cu nume propriu. Poți să parazitezi însă numele altora și, la cîte un șpriț între prieteni sau în singurătatea, plină de frustrări, a Internetului, să spui, cu un zîmbet victorios: „Azi i-am dat iar un cap în gură lui X, sau lui Y, vedete de doi bani, admirate numai de imbecili, dar aflate, de fapt, la ani-lumină de deșteptăciunea mea!”. După care adormi liniștit, cu o iluzorie coroană de lauri pe frunte. Ai dat lovitura! Viața ta are sens! Forul tău interior exultă: ești mare (chiar dacă nimeni n-o știe încă)! Ai chiar și admiratori de circumstanță, dintre cei care împărtășesc aceleași antipatii și aceleași ambiții cu tine. Printre amicii de pe forum, întîlnesc adesea astfel de „critici” neobosiți, care îmi fac onoarea să mă citească și să mă execute cu o mirabilă consecvență. M-aș bucura să fiu contrazis, pus la punct, redus la zero, dacă aș percepe, sub pseudonimul combatantului, o cavalerească nevoie de dialog. Dar nu e vorba de asta. Subtextul contribuțiilor demolatoare nu e de genul: „Sînt de altă părere și iată de ce” sau „Aici ați greșit, iată cum stau lucrurile”, ci, mai curînd, de genul: „Sînt mult mai deștept decît tine, te fac praf pe orice temă în doi timpi și trei mișcări!”. Cu alte cuvinte, „soarta nedreaptă și prostia generală te-au cocoțat acolo unde trebuia să fiu eu!”. Totul, însoțit de ocheade hître către „colegi”: „Ați văzut cum l-am beștelit pe onorabilul? Ați văzut că individul nu face doi bani? Că am zece capete peste el? Că cel priceput sînt eu?”. Vreo doi sau trei dintre băieții răi și deștepți care mă persecută scriu bine, nu sînt lipsiți de lecturi și idei, așa încît îmi vine să le spun, prietenește: „Valorificați-vă talentele pe cont propriu, nu în trena mea. Ieșiți la lumină! Intrați pe piață, gata de competiție! Cîntați-vă cîntecul, nu vă epuizați în huiduială! Nu vă mai ocupați de lipsurile mele! Vă acord, în alb, creditul meu: sînteți mult mai știutori, mai ageri, mai bine orientați decît mine! Uitați-mă! Preferați-vă! E păcat să vă rupeți arcușurile întîrziind în acompaniament și stridență, ori de cîte ori se întîmplă să mă vedeți trecînd”.
Alt fel de-a fi „deștept” e să ai mereu altă părere decît toți. Și nu pur și simplu altă părere, ci părerea contrară. E o specialitate a gazetarilor de top: cei care „știu mai bine”, care „s-au prins” de șmecherii nesesizate de cetățenii de rînd, care ne explică, ușor excedați, cum stau, de fapt, lucrurile. Cînd trend-ul e pro-cutare, „deșteptul” e contra. Tot el e și pro-(același)cutare, dacă trend-ul se schimbă și majoritatea devine anti. Dacă lumea zice că e „frig”, deșteptul ne atrage atenția, plictisit, că senzația de frig rezultă dintr-o abilă manipulare a ideii de „cald”. Și viceversa. Putin face rele? „Bă proștilor, n-ați înțeles nimic, Putin e omul americanilor!” Sau invers, Trump e omul rușilor... Ș.a.m.d.
Mai sînt „deștepții” care judecă lucrurile la alt nivel decît restul semenilor lor. La nivel „estetic”, de pildă: „Bun, sînt de acord să luptăm cu corupția, dar chestia asta cu arestările, cu mascații, cu mîinile încătușate e dizgrațioasă. Nu dă bine! Nu e frumos! Ne facem de rîs. Se exagerează”. Interesant este că cei care contemplă cu o grimasă dezgustată spectacolul televizat al delincvenței sînt, adesea, tocmai comentatorii lui, „analiștii”, cei care trimit (sau cheamă) echipele de filmare la fața locului. Ne-am plîns, ani de-a rîndul, că avem corupție fără corupți. Acum ni se pare că avem prea mulți corupți doar pentru că problema corupției e cam umflată (de ANI, de DIICOT, de nepatrioți).
A fi „deștept” mai poate fi și a te bucura de „naivitatea” altora, a-ți face treaba fraierindu-ți concetățenii. E o problemă de „marketing”: trebuie să știi să (te) vinzi: dai, de exemplu, în presa zilei, un titlu „tare”: „Marele Cutărică e zdrobit! I-a murit în brațe!”. Aoleu, suspină cititorul „naiv”. Și dă click pe știre. Află, astfel, că marelui Cutărică i-a murit hamsterul. Autorul știrii e fericit. A făcut rating! Te-a păcălit. I-ai crescut tirajul. Pe de altă parte, fie vorba între noi: o fi „deșteptăciunea” lui o fraudă, un abuz, o meschină negustorie, dar nici cu „deșteptăciunea” mea, care am fost curios să văd ce se ascunde sub pateticul titlu nu mi-e rușine! Există tot atîtea feluri de a fi prost pe cît de multe feluri de a fi „deștept” există. Subiectul e inepuizabil…