Feluri de a fi deştept
Toţi vrem să fim – sau măcar să părem – deştepţi. Nu mă exclud din această caracterizare, deşi, mă credeţi sau nu, de la o anumită vîrstă nu mai trăieşti acut insomnia conştiinţei de sine. Îţi ştii limitele mai bine decît toţi duşmanii tăi, faci diferenţa (nu neapărat avantajoasă) dintre
nativă (cu care n-ai de ce să te mîndreşti) şi
dobîndit prin salahorie (pentru care te poţi felicita, cu condiţia să-l pui în serviciul altora). Nu contest că e legitim şi stimulator să-ţi doreşti un portret public avantajos. Pînă şi ultimul prost visează să pară, măcar din cînd în cînd, inteligent. Iar în anumite limite, aspiraţia la prestigiu intelectual e inocentă. Dar una e să vrei să fii deştept cu adevărat, chiar dacă pe baza unei motivaţii egolatre, alta e să vrei „să faci pe deşteptul“, să te dai mare, să-ţi arogi virtuţi de care te bucuri de unul singur, într-un autist delir al încîntării de sine.
Un fel – caraghios în fond – de „a fi deştept“, respectiv de a face pe deşteptul, e să-ţi investeşti zilele (şi viaţa) în comentarii anonime pe blog. Nu poţi invoca – şi nici nu te preocupă s-o faci – isprăvi personale notabile, de natură să te califice drept un interlocutor credibil, cu nume propriu. Poţi să parazitezi însă numele altora şi, la cîte un şpriţ între prieteni, sau în singurătatea, plină de frustrări, a Internetului, să spui, cu un zîmbet victorios: „Azi i-am dat iar un cap în gură lui X, sau lui Y, vedete de doi bani, admirate numai de imbecili, dar aflate, de fapt, la ani-lumină de deşteptăciunea mea!“ După care adormi liniştit, cu o iluzorie coroană de lauri pe frunte. Ai dat lovitura! Viaţa ta are sens! Forul tău interior exultă: eşti mare! (Chiar dacă nimeni n-o ştie încă.) Ai chiar şi admiratori de circumstanţă, dintre cei care împărtăşesc aceleaşi antipatii şi aceleaşi ambiţii cu tine. Printre amicii de pe forum, întîlnesc adesea astfel de „critici“ neobosiţi, care îmi fac onoarea să mă citească şi să mă execute cu o mirabilă consecvenţă. M-aş bucura să fiu contrazis, pus la punct, redus la zero, dacă aş percepe, sub pseudonimul combatantului, o cavalerească nevoie de dialog. Dar nu e vorba de asta. Subtextul contribuţiilor demolatoare nu e de genul: „Sînt de altă părere şi iată de ce“, sau „Aici aţi greşit, iată cum stau lucrurile“, ci, mai curînd, de genul: „Sînt mult mai deştept decît tine, te fac praf pe orice temă în doi timpi şi trei mişcări!“ Cu alte cuvinte, „soarta nedreaptă şi prostia generală te-au cocoţat acolo unde trebuia să fiu eu!“ Totul, însoţit de ocheade hître către „colegi“: „Aţi văzut cum l-am beştelit pe onorabilul? Aţi văzut că individul nu face doi bani? Că am zece capete peste el? Că cel priceput sînt eu?“ Vreo doi sau trei dintre băieţii răi şi deştepţi care mă persecută scriu bine, nu sînt lipsiţi de lecturi şi idei, aşa încît îmi vine să le spun, prieteneşte: „Valorificaţi-vă talentele pe cont propriu, nu în trena mea. Ieşiţi la lumină! Intraţi pe piaţă, gata de competiţie! Cîntaţi-vă cîntecul, nu vă epuizaţi în huiduială! Nu vă mai ocupaţi de lipsurile mele! Vă acord, în alb, creditul meu: Sînteţi mult mai ştiutori, mai ageri, mai bine orientaţi decît mine! Uitaţi-mă! Preferaţi-vă! E păcat să vă rupeţi arcuşurile întîrziind în acompaniament şi stridenţă, ori de cîte ori se întîmplă să mă vedeţi trecînd.“
Alt fel de-a fi „deştept“ e să ai mereu altă părere decît toţi. Şi nu pur şi simplu
părere, ci părerea
. E o specialitate a gazetarilor de top: cei care „ştiu mai bine“, care „s-au prins“ de şmecherii nesesizate de cetăţenii de rînd, care ne explică, uşor excedaţi, cum stau, de fapt, lucrurile. Cînd trend-ul e pro-Băsescu, „deşteptul“ e contra. Tot el e şi pro-Băsescu, dacă trend-ul se schimbă şi majoritatea devine anti. Dacă lumea zice că e „frig“, deşteptul ne atrage atenţia, plictisit, că senzaţia de frig rezultă dintr-o abilă manipulare a ideii de „cald“. Şi viceversa! Putin face rele? „Bă proştilor, n-aţi înţeles nimic, Putin e omul americanilor!“ Ş.a.m.d.
Mai sînt „deştepţii“ care judecă lucrurile
decît restul semenilor lor. La nivel estetic, de pildă: „Bun, sînt de acord să luptăm cu corupţia, dar chestia asta cu arestările, cu mascaţii, cu mîinile încătuşate e dizgraţioasă! Nu dă bine! Nu e frumos! Ne facem de rîs. Se exagerează.“ Interesant este că cei care contemplă cu o grimasă dezgustată spectacolul televizat al delincvenţei sînt, adesea, tocmai comentatorii lui, „analiştii“, cei care trimit (sau cheamă) echipele de filmare la faţa locului. Ne-am plîns, ani de-a rîndul, că avem corupţie fără corupţi. Acum ni se pare că avem prea mulţi corupţi şi că problema corupţiei e cam umflată (de ANI, de DIICOT, de băsişti, anti-băsişti şi nepatrioţi).
A fi „deştept“ mai poate fi şi a te bucura de „naivitatea“ altora, a-ţi face treaba fraierindu-ţi concetăţenii. E o problemă de „marketing“: trebuie să ştii să (te) vinzi: dai, de exemplu, în presa zilei, un titlu „tare“: „Marele Cutărică e zdrobit! I-a murit în braţe!“ Aoleu! – suspină cititorul „naiv“. Şi dă
pe ştire. Află, astfel, că marelui Cutărică i-a murit hamsterul. Autorul ştirii e fericit. A făcut
! Te-a păcălit. I-ai crescut tirajul. Pe de altă parte, fie vorba între noi: o fi „deşteptăciunea“ lui o fraudă, un abuz, o meschină negustorie, dar nici cu „deşteptăciunea“ mea, care am fost curios să văd ce se ascunde sub pateticul titlu, nu mi-e ruşine! Există tot atîtea feluri de a fi prost, pe cît de multe feluri de a fi „deştept“ există. Subiectul e inepuizabil…