Fără discriminare pozitivă

O decizie recentă a Curții Supreme a Statelor Unite (SCOTUS) – salutată de conservatori și criticată de progresiști (inclusiv de președintele Biden) – a interzis discriminarea pozitivă la admiterea în universități. Ideea este că membrii așa-numitelor minorități defavorizate pe motive etnice sau rasiale (mai ales negri sau latino) nu vor mai putea primi puncte în plus pentru a fi admiși ori locuri preferențiale sub o formă sau alta. Se inversează astfel o politică de decenii a universităților americane.

Nu mă consider un conservator; totuși, am susținut de mult timp (în Turnirul khazar) că discriminarea pozitivă (ca și cea negativă, desigur) este inacceptabilă din perspectiva unei societăți liberale, unde educația și știința se întemeiază pe raționalitate și individualitate. Sînt, pe de altă parte, conștient că este de datoria aceleiași societăți să caute să elimine inegalitățile excesive de start, datorate condiției sociale, etnice sau economice precare a candidatului prin diferite programe ajutătoare. Ele ar trebui adresate însă candidaților în prealabil și în afara concursului. În cel mai bun caz, anumite avantaje ar putea fi acordate pe o bază strict individuală și în urma unei analize de caz. Dar intervenția directă în competiție, alterarea rezultatelor prin „săltarea” automată a candidatului negru, să zicem, deasupra celui alb sau asiatic, numai fiindcă acela era negru, distruge însuși sensul competiției (examenului): într-adevăr, aceasta se bazează pe principiul că toți candidații, odată intrați într-un anumit concurs, au același drept de a lupta pentru victorie. E acesta un drept al omului, inerent libertății și egalității persoanei, văzute ca însușiri esențiale și nu contingente. Iată primul meu argument – discriminarea pozitivă distruge competiția în mod sistematic și o face nu doar inutilă, dar și absurdă, astfel încît păstrarea formală a ei în continuare e o ipocrizie și, totodată o contradicție logică.

Cei care susțin discriminarea pozitivă afirmă adeseori că aceasta vrea să corecteze anumite inegalități și nedreptăți istorice. Cu alte cuvinte, fiindcă negrii au fost discriminați timp de decenii și fiindcă mai înainte au fost sclavi timp de secole, urmașii lor astăzi ar trebui să se bucure de niște avantaje față de urmașii albilor. Argumentul mi se pare șubred: pe vremea cînd trăiau străbunii sclavi sau cei persecutați, urmașii nu existau, iar acum, cînd trăiesc urmașii, persecutații au murit de mult. Cei persecutați, umiliți, chinuiți, exploatați nu capătă nimic și, în general, nici măcar n-au cum afla sau cum să se simtă bucuroși că urmașii lor, care trăiesc multe zeci de ani mai tîrziu, vor fi primit o recompensă. Iar cei care o primesc n-au nici un merit personal, ci se comportă asemenea aristocraților care se cred îndreptățiți să comande fiindcă strămoșii lor au participat, să zicem, la cruciade. Dar de ce s-ar transmite drepturile și datoriile urmașilor la a treia, a patra generație ori mai mult? Realitatea este că presupunerea unei asemenea transmiteri ține de mentalitatea tribală a unei societăți arhaice care tratează în mod fals grupurile mari (națiuni, clase, rase, clanuri) ca pe persoane individuale. E de același tip cu convingerea de origine augustiniană că evreii merită să fie persecutați de creștini, fiindcă l-ar fi omorît pe Christos. Iar a prelua această mentalitate într-o societate modernă și individualistă este o absurditate și cu atît mai mult este o absurditate a o prelua în mediul universitar-academic, unde meritul și răspunderea individuale au fost întotdeauna și rămîn decisive pentru progresul științei.

Sînt apoi unii care susțin că discriminarea pozitivă ar avea ca scop nu atît compensarea injustițiilor din trecut, cît realizarea unei mai mari și mai echitabile diversități sociale (să existe în diferite medii universitare mai mulți negri, mai multe femei, mai mulți gay etc., cel puțin în proporție egală cu ponderea acestor grupuri în populația generală). Acum, dacă cei care susțin o asemenea diversitate cred că cei în cauză au merite proprii reale care i-ar califica oricum pentru locurile respective, faptul că ei totuși alterează competiția nu face deloc bine nici măcar celor pe care vor să-i susțină favorizîndu-i prin discriminare pozitivă. Într-adevăr, o diversitate realizată formal nu va mulțumi nici pe beneficiari și nici nu va convinge pe critici sau pe rivali. Aceștia din urmă vor nega meritele primilor, care nu vor avea cum să le demonstreze (chiar dacă ele există), de vreme ce n-au fost acceptați pe baza lor într-un concurs onest. Iar dacă cei avantajați prin discriminarea pozitivă (sau unii dintre ei) totuși nu au merite suficiente, corespunzătoare poziției dorite, atunci la neajunsurile de mai sus se adaugă și declinul calității corpului academic și perpetuarea unei minciuni sociale.

E curios că, în timp ce în sport toată lumea susține fairplay-ul și refuză orice avantaje extrinseci ale unor jucători asupra altora, odată ce aceștia s-au „aliniat la start”, cerînd numai ca „cel mai bun să învingă”, în alte domenii, precum cel academic, înmulțirea avantajelor extrinseci nu pare un scandal atît de evident. Totuși, cine ar mai accepta o competiție sportivă unde unii competitori ar primi puncte în plus (sau metri în plus la alergare) numai în baza faptului că națiunea lor a fost în urmă cu un secol-două persecutată? Iar dacă s-ar susține că în domeniul academic competiția de fapt n-are valoare, de ce atunci se mai organizează concursuri de admitere, de ce se mai scot posturi de diverse tipuri la concurs, de ce se acordă premii și distincții unora, relativ puțini, și nu tuturor? Repet: conceptul meritelor, datoriilor și vinovățiilor colective, transmise automat tuturor urmașilor pe o durată indefinită, și conceptul unei societăți competiționale și individualiste – fără de care știința modernă nu poate fi nici măcar imaginată – se distrug reciproc.

Bineînțeles că decizia SCOTUS este și va fi, din păcate, foarte instrumentalizată din punct de vedere politic – ceea ce înseamnă că raționalitatea și legitimitatea ei nu vor fi recunoscute decît de cei capabili să se ridice deasupra pasiunilor politice. În contextul diviziunilor și al urilor „tribale” dintre progresiști și conservatori din SUA și din atîtea alte locuri, această politizare excesivă nici nu mai uimește. Dar ea nu-i nici mai puțin regretabilă, deoarece creează noi nedreptăți, nu-i ajută cu adevărat pe cei în nevoie și conduce la mediocritate în mediul academic.