Exemplul Berlusconi
Italia duduie de scandalurile în care este implicat Silvio Berlusconi. Şi acestea nu mai contenesc. Cel mai recent se desfăşoară în jurul unei tinere din Maroc care ar fi prestat servicii sexuale pentru premier pe cînd era încă minoră. Şi care, arestată fiind de poliţia din Milano pentru furt, ar fi fost salvată de un telefon de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri prin care i se cerea eliberarea pentru că ar fi „nepoata lui Mubarak“. În cazul acesta, pe care presa italiană îl numeşte „Rubygate“ (de la numele „de scenă“ al fetei, Ruby), o primă înfăţişare va avea loc pe 6 aprilie. Berlusconi riscă pînă la 3 ani de închisoare pentru relaţii sexuale cu o minoră şi 12 ani pentru abuz de funcţie.
De cîţiva ani, istoriile amoroase ale premierului italian au făcut înconjurul lumii. Reacţiile lui Berlusconi au fost de latin lover de duzină – s-a lăudat cu performanţele sale, făcînd cu ochiul audienţei şi crezînd că asta îl va face mai popular. Straniu comportament pentru un personaj căruia i s-a spus, ani la rînd, il grande communicatore, tocmai pentru că era mereu pe fază şi ştia să folosească prezenţele publice şi mass-media în favoarea sa. De altfel, fără mass-media, Berlusconi nu ar fi devenit politician. În 1993, după ce Partidul Creştin-Democrat se prăbuşise ca urmare a scandalurilor de corupţie, electoratul de centru-dreapta rămăsese „orfan“. Berlusconi a identificat rapid „segmentul de piaţă“ liber şi, în vreo şase luni, a lansat un produs politic numit Forza Italia (partidul său de atunci, înfiinţat la repezeală), utilizînd toate instrumentele de marketing şi canalele de comunicare pe care le avea la îndemînă. Aşa a ajuns pentru prima dată premier, în 1994. Încă de atunci s-a spus că intrarea sa intempestivă în politică se explică doar prin dorinţa de a scăpa de justiţie: era deja cercetat pentru fraude fiscale şi fapte de corupţie şi bănuit chiar de legături cu mafia, printr-un om de încredere al său, Marcello Dell’Utri (devenit atunci deputat pe listele Forza Italia, acum aflat în închisoare). De atunci, lupta lui Berlusconi împotriva justiţiei n-a încetat. Cînd a revenit la putere, a propus (şi Parlamentul a adoptat) o lege care îi conferea o imunitate sporită. (Aşa cum s-a întîmplat apoi şi în Franţa, în timpul mandatului lui Jacques Chirac.) Pe la jumătatea anilor ’90 avea deschise vreo 12 procese. Toate s-au încheiat favorabil pentru el (fie prin prescrierea faptei, fie „din lipsă de probe“ etc.). Aşa încît şi-a văzut în continuare de cariera politică, devenind cel dintîi premier din istoria postbelică a Italiei care a rezistat la guvernare o legislatură întreagă. În lipsa unei opoziţii serioase (şi întărindu-şi influenţa în mass-media prin exercitarea unui control tot mai mare asupra televiziunii publice), a cîştigat şi ultimele alegeri. În primul discurs postelectoral a declarat, mai mult sau mai puţin voalat, că vrea să intre în istorie. Numai că în acest mandat îi merge prost. A fost „renegat“ de aliaţii săi tradiţionali – Pier Ferdinando Casini (liderul unei formaţiuni creştin-democrate) şi, mai ales, Gianfranco Fini, preşedintele Camerei şi şeful unui partid de dreapta. A fost subiectul mai multor scandaluri care au hrănit presa de senzaţie din toată lumea. Iar discursul său de victimizare, care altădată putea impresiona o parte a electoratului (Berlusconi repetînd la nesfîrşit că toate acuzaţiile împotriva sa sînt „manevre ale neocomuniştilor“ şi ale unor procurori manipulaţi de aceştia), nu prea mai ţine. De data aceasta, nu mai e vorba despre procese cu posibile implicaţii ori nuanţe politice, ci de penibile chefuri şi aventuri cu minore. Din „mare comunicator“ (sau, după unii, manipulator) prin intermediul presei, Berlusconi a ajuns „personaj de tabloid“ care alimentează paginile ziarelor cu tot arsenalul de picanterii – de la poze indecente la interceptări de convorbiri telefonice „fierbinţi“ ale fetelor care pretind că au avut relaţii intime cu el. Iar publicaţiile serioase (precum The Economist) nu îl mai consideră „nepotrivit să guverneze Italia“ din cauza lipsei de viziune politică şi a problemelor cu justiţia, ci îl ironizează pe faţă şi rîd pe înfundate de amantlîcurile sale.
Un comentator sobru şi inteligent precum Sergio Romano (fost diplomat, autor al unor importante cărţi de politică internaţională) scria, în Corriere della Sera, că premierul ar trebui să accepte judecata, din mai multe motive: pentru a evita un conflict instituţional între puterea executivă şi cea judecătorească, pentru a nu încheia legislatura într-o sală de judecată (ci prin alegeri), pentru a da o probă de curaj şi a nu le induce italienilor neîncrederea în justiţie, şi altele. E greu de presupus că Berlusconi va accepta judecata. Probabil că o va „ţine“ în continuare pe a lui, şi va fi interesant de urmărit cum se va desfăşura mai departe lupta premierului cu justiţia. Oricum, ce se întîmplă acum anunţă sfîrşitul „erei Berlusconi“. Nu e clar cît de repede şi cît de penibil.
Berlusconi a fost cel dintîi dintre liderii europeni care a exploatat la maximum mass-media. După el, relaţia politicii cu televiziunea s-a schimbat profund. Apoi, Berlusconi a „inventat“ legislaţia care să le confere liderilor politici imunitate sporită, ceea ce duce la blocarea (sau măcar întîrzierea) mersului firesc al justiţiei. Pentru noi, care ne zbatem între cazuri precum Ridzi ori Păsat, după ce am avut şi un caz Năstase, iar ridicarea imunităţii parlamentare e atît de greu de obţinut, Berlusconi e un „exemplu“ la care merită să fim atenţi. Inclusiv în ceea ce priveşte „tabloidizarea politicii“.