Excepţionalismul românesc al corupţiei

Ne-am obișnuit cu această percepție socială: la noi ca la nimeni! Un soi de narcisism frustrat ne face să vedem excepționalism românesc pretutindeni – iar în ultima vreme, ne-a crescut apetitul pentru excepționalismul mizeriei: sîntem, de pildă, nu doar corupți, ci musai cei mai corupți! Dar oare chiar așa să fie? 

Să ne înțelegem însă de la început: atît presa, cît și experiența cotidiană a fiecăruia dintre noi ne oferă zilnic suficiente fapte de corupție cît să cădem în depresie; și este salutar că DNA a început urmărirea lor sistematică. Pentru a descrie situația din țară din acest punct de vedere, am putea să ne referim, de pildă, la una dintre consecințele „colaterale“ ale dramei de la Colectiv: interzicerea sau limitarea (?!) activităților în instituțiile care nu au aviz ISU. Sînt doar cîteva sute de mii de instituții în această situație. Dacă am adăuga, de pildă, și acordul de mediu, am constata că România ca atare nu are aviz de funcționare. Probabil nu este vorba peste tot de corupție, dar pare destul de clar că avem de-a face cu un soi de boală de sistem, care nu poate fi tratată cu paleative punctuale, adică trecînd peste noapte de la neglijență cronică la vigilență acută. Ce vreau să spun cu asta? Că, evident, nu pun sub semnul îndoielii existența corupției și necesitatea măsurilor de combatere a ei, ci modul de interpretare a acesteia ca fiind „excepția românească“, boala congenitală a noastră, doar a noastră și etern a noastră. Altfel spus, nu corupția este aici în discuție, ci excepționalismul ei.

În toate clasamentele care ni se prezintă, România ocupă ultimul loc, este „cea mai“. Și așa și este, dacă referința rămîne Europa: am fost pe ultimul loc în 2009, sîntem codași și în prezent (Indicele de percepție a corupției din 2014), la egalitate cu Bulgaria, Grecia și Italia și „depășind“ doar Serbia, Albania și Moldova. Dar să lărgim puțin spațiul de referință: România ocupă locul 69 din 175 de țări ale lumii, cu un scor de 43 de puncte, adică exact media mondială a indicelui de corupție. Altfel spus, ne plasăm exact la mijloc în ierarhia corupției în lume, depășind 56% dintre statele lumii. Unde este deci „excepția românească“?

Bine, mi se va spune că restul lumii nu contează, că e înjositor să ne comparăm cu țări amărîte precum Brazilia (cu care sîntem la egalitate) sau cu India, China sau Rusia, pe care le depășim de departe; noi sîntem europeni, deci trebuie să ne comparăm doar cu europenii. Bine, fie, să ne uităm atunci mai atenți la Europa. Eurobarometrul din 2013 pe această temă a prezentat Comisiei Europene următoarea situație: majoritatea europenilor (74%) consideră corupția ca fiind o problemă majoră în țara lor; aproape jumătate dintre europeni (47%) cred că nivelul corupției din țara lor a crescut în ultimii trei ani; majoritatea europenilor consideră că instituțiile locale (76%), regionale (75%) și naționale (79%) sînt atinse de corupție; europenii consideră că mita și abuzul de putere sînt fenomene întîlnite în toate sferele serviciilor publice; majoritatea europenilor (70%) sînt de părere că fenomenul corupției este inevitabil și că a existat dintotdeauna; doi din trei europeni (67%) consideră corupția ca făcînd parte din cultura de afaceri a țării lor etc. Persoane vigilente îmi vor spune, poate, că aceasta este o autopercepție a stării de corupție, iar corupția se măsoară, „obiectiv“, altfel. Cum? Prin opinia experților – ne explică Transparency International. Iată atunci ce spune un astfel de expert: un studiu Ernst & Young din 2012 constată că peste o treime din executivii din cele mai importante companii din lume consideră că, în țara lor, corupția este larg răspîndită.

Hai să nu mai căutăm însă paiul din ochii celuilalt și să vedem bîrna din ochii noștri. Corupția din sistemul medical, de pildă. Este uriașă, este generală, o știm cu toții. Iată ce constată însă Studiul din 2014 coordonat de Ministerul Sănătății și Asociația pentru Implementarea Democrației și realizat de CSOP: pe durata ultimei spitalizări, 37% din respondenți au oferit bani sau atenții medicilor; doar în 10% din aceste cazuri medicii au cerut bani (în 20% din cazuri pe durata ultimilor ani, conform INSCOP 2013). E mult? Da, dar nu general. Mă mai aștept ca acum să mi se spună că nu poți avea încredere în statistici. Să zicem. Dar dacă nu poți avea încredere în date, noi pe ce ne bazăm atunci cînd facem aserțiuni indiscutabile despre Românul corupt?

Și un ultim „detaliu“: Transparency International atrage atenția că în Brazilia, de pildă, există „suspiciuni privind coruperea politicienilor (locali) de către companii petroliere (internaționale)“. „Suspiciuni“ similare sînt menționate și în multe alte cazuri, în opinia organizaţiei corupţia fiind „un fenomen care priveşte toate economiile“. Altfel spus, într-o piață mondializată, corupția a devenit și ea, inevitabil, transnațională. Pe de altă parte, ar fi ciudat să concepem corupția ca pe un fenomen al corupților fără corupători; iar aceștia pot fi oriunde. Oare cazurile de corupție legate de RMGC, Chevron, IMB, Holzindustrie Schweighofer etc. sînt doar produsul corupției congenitale a românilor, oriunde ar fi ei? Din acest punct de vedere, presa românească a fost uimită de un articol al lui Patrick Basham în The New York Times, în care acesta lăuda România acordului cu RMGC, dar acuza „mania anticorupţiei din România“ pentru desfacerea acestui acord. Horaţiu Pepine consideră că articolul „este mai curînd dezagreabil“, dar îi recunoaște meritul că „oferă, indirect, o imagine mai clară asupra curenţilor subterani care au configurat politica românească din ultimul deceniu“. Welcome to real life, se cheamă lobby!

În concluzie, ar fi total debil să ne considerăm neprihăniți ca fata mare la măritat sau, dimpotrivă, să reclamăm violul colectiv din partea corporațiilor și a altor „agenturi“. Dar este cel puțin la fel de aberant să construim și să ne complacem în acest excepționalism depresivo-maniacal al unei „rase corupte“ (e în ADN-ul românului, monșer!). Complementar unei culturi a impunității create de marii corupți, am construi astfel o cultură a neputinței în restul societății, cu efecte psihologice și strategice dezastruoase. Pe de o parte, acest excepționalism al corupției devenit religie națională poate amplifica – și legitima – plecarea indivizilor dintr-o țară din care corupția nu va dispărea niciodată spre „țările civilizate“, unde nu există corupție; pe de altă parte, cu o societate bolnavă congenital de corupție, Puterea poate decide – și legitima – renunțarea la (prea multă) democrație și introducerea unei forme de dictatură de salvare națională…

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu­cu­rești, 2015.