Europa Liberă de ieri

2 decembrie 2007   SITUAȚIUNEA

Într-un interviu din Suplimentul de cultură (nr. 152, 3 noiembrie), Alexandru Solomon spunea limpede care i-au fost intenţiile în Cold Waves. Război pe calea undelor: "Am vrut să spun o poveste, nu să fac istorie". I-a reuşit de minune: filmul povesteşte despre oamenii de la "Europa liberă" şi despre ascultătorii lor într-un mod firesc şi, tocmai de aceea, impresionant. Şi totuşi, latura de "reconstituire istorică" nu trebuie neglijată. Radio "Europa liberă" a fost, înainte de 1989, o prezenţă importantă în viaţa cotidiană a românilor (şi, desigur, a celorlalţi locuitori ai "lagărului socialist"), iar filmul mizează tocmai pe această dimensiune care a determinat regimul comunist să declanşeze un adevărat război împotriva unor voci "duşmănoase". Apar în film, cu mărturiile şi poveştile lor, "clasicii" postului de radio (Monica Lovinescu, Ioana Măgură-Bernard, Nestor Ratesh, Şerban Orescu, Vlad Georgescu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu şi alţii), dar şi Doina Cornea, Vasile Paraschiv (muncitorul care a încercat înfiinţarea unui sindicat liber), şi o profesoară din Cluj cu clasa ei de nevăzători, şi fostul şef al pazei de la sediul münchenez al "Europei libere". Apar şi imagini de arhivă cu cozile interminabile din faţa magazinelor, apare şi jurnalistul belgian care a dus la "Europa liberă" o scrisoare a Doinei Cornea. Printr-un interviu telefonic, este "prezent" şi Carlos Şacalul (aflat într-o închisoare de maximă siguranţă din Franţa), teroristul angajat de Securitate pentru a comite un atentat cu bombă la sediul "Europei libere" (atentat care a lovit însă secţia cehă a radioului, nu pe cea română). Apare şi procurorul german care instrumentează acest caz. Apar şi actualul senator PRM Ilie Merce, fost ofiţer de Securitate responsabil cu planul "Eterul", prin care regimul comunist dorea să anihileze vocile care îl criticau. Toate aceste apariţii reconstituie cîteva pagini de istorie trăită, dar - mai ales - transmit un mesaj despre prezent, despre societatea în care trăim şi despre "valorile" ei. În timp ce jurnaliştii de la "Europa liberă" trăiesc în continuare, discreţi şi aproape uitaţi, cu amintirile lor, cu nelămuririle şi amărăciunile lor, ofiţerul care trebuia să-i "facă să tacă" vorbeşte din amplul său fotoliu senatorial ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat între timp: "Europa liberă" era plătită de americani, iar el şi-a făcut datoria şi nu regretă nimic. Şi, în definitiv, nici n-a făcut mare lucru: "se mai şi exagerează...". Spusele fostului ofiţer devin imaginea unei ticăloşii subtile şi perfide, care s-a adaptat perfect tranziţiei - pentru că tranziţia i-a permis să se adapteze. Generalul Pleşiţă (despre care Carlos îşi aminteşte că era un om simpatic, bea mult şi vorbea prost ruseşte) apare în cîteva cadre ca invitat la emisiunea lui Dan Diaconescu şi exprimă o altă formulă a ticăloşiei, una brutală şi vindicativă. Alexandru Solomon nu "face istorie", ci spune o poveste; dar o poveste despre o istorie ticăloasă, de pe urma căreia am rămas cu astfel de personaje. Filmul este însă impresionant prin umanitatea lui caldă şi prin felul în care realizatorul descrie relaţia oarecum ciudată dintre vocile de la radio şi ascultătorii lor: o "poveste de dragoste", spune Alexandru Solomon în acelaşi interviu, însoţită de "povestea relaţiei de ură dintre cei de la radio şi oamenii regimului". Între jurnaliştii care "reconstituiau" România de atunci într-un studio de radio, şi ascultătorii care îşi "imaginau" libertatea (şi) cu ajutorul acelor jurnalişti, se desfăşoară tot dramatismul şi toate nuanţele umane ale acelei societăţi închise, în prelungirea căreia trăim astăzi relativizînd totul şi uitînd, prea repede, că oxigenul venit pe undele radioului a fost, pînă în 1989, un element esenţial al "trusei de supravieţuire" pentru mulţi dintre noi. Alexandru Solomon a făcut un film excepţional şi a avut inteligenţa admirabilă de a-l construi ca pe o poveste "a lui". Este însă şi povestea noastră, a celor care am "prins" acele vremuri, şi povestea care merită ascultată de cei tineri, care - din fericire pentru ei - n-au trăit sub comunism, dar - din nefericire pentru ei - sînt contemporani cu Ilie Merce şi Nicolae Pleşiţă. În Europa liberă de azi, o poveste despre "Europa liberă" de ieri este neapărat necesară.

Mai multe