Europa în ambuteiaj
Şeful FMI, Dominique Strauss-Khan, a declarat la Bucureşti că Europa ar putea cădea în „liga secundă“ a puterilor economice peste zece sau douăzeci de ani, dacă nu se trezeşte la timp, pierzînd competiţia cu SUA şi Asia.
Despre reducerea decalajului economic şi (mai ales) tehnologic faţă de SUA şi despre intrarea în „societatea cunoaşterii“ era vorba şi în Agenda Lisabona, care dădea directive pînă în 2012. Numai mîine nu-i poimîine, zice o vorbă: pînă în 2012 mai e puţin, dar de directive s-a cam ales praful. Decalajul faţă de SUA n-a prea scăzut, iar între timp la orizont a apărut China, care invadează piaţa europeană cu produse ieftine (deci, competitive), iar Comisia Europeană şi liderii de pe bătrînul continent nu au, faţă de „invazia“ chineză, vreun proiect coerent ori vreo reacţie compactă. Înalţi oficiali de la Washington tocmai au declarat că „practicile economice“ ale Chinei (de exemplu, devalorizarea monedei naţionale pentru a avantaja exporturile) reprezintă o problemă în relaţiile bilaterale. Europa are şi ea, de curînd, o „voce unică“ – în persoana preşedintelui UE Van Rompuy – dar în relaţiile cu China (ca şi în raporturile cu Rusia) liderii europeni reacţionează de la caz la caz, în funcţie de interesele propriei ţări. Preşedintele UE este, de altfel, în continuare o figură mai degrabă palidă, adevăraţii „protagonişti“ continuă să fie liderii ţărilor mari (Angela Merkel, Nicolas Sarkozy, Gordon Brown). Construcţia europeană e în continuare „defazată“.
De altfel, s-ar putea ca în următorii ani „lupta“ să se dea, mai acut ca pînă acum, tocmai între „naţional“ şi „european“, pe alte coordonate decît se întîmpla cu cîteva decenii în urmă. Falimentul Greciei arată cît de şubredă e solidaritatea europeană atunci cînd toată problema se reduce la „de ce să plătească un contribuabil german neglijenţa ori corupţia unui guvern din altă ţară?“. Politicile faţă de imigranţi (tot mai restrictive în diverse ţări europene) generează şi ele, într-o parte a opinie publice, senzaţia că „străinii sînt o problemă“, deşi îmbătrînirea populaţiei europene şi necesitatea de lucrători la „munca de jos“ ar trebui să-i facă pe oameni să observe că imigranţii pot fi mai degrabă o soluţie. Legea asupra patriotismului în Slovacia arată că oricînd pot apărea dificultăţi în gestionarea relaţiei cu „străinii dintre noi“ (cu minorităţile etnice, adică). Succesul partidului lui Geert Wilders la alegerile locale din Olanda şi al Ligii Nordului în Italia (amîndouă – populiste şi xenofobe), creşterea popularităţii partidului de extremă dreaptă din Ungaria, „consecvenţa“ Partidului Libertăţii în Austria arată noi pusee de naţionalism, pe care criza economică le poate transforma în fenomene pe termen lung. Aşa încît între baletul politico-birocratic de la Bruxelles şi realitatea din teren există o distanţă crescîndă, ca şi între deciziile luate de Comisie plus Preşedinte UE plus liderii ţărilor mari şi lungile negocieri de la Consiliul European (menite nu atît să armonizeze tot, cît să nu deranjeze pe nimeni). Peste toate, Parlamentul Eropean s-a văzut cu puteri sporite după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi cu siguranţă va căuta să şi-o exercite (ţinînd „mai din scurt“ Comisia), dar are o problemă: la alegerile europene prezenţa a fost slabă (iar în unele ţări foarte slabă). Tocmai cînd a căpătat mai multă relevanţă decît înainte, PE scade în legitimitate. Europa e prinsă într-un ambuteiaj, cu instituţiile sale cu tot: ştie încotro merge (căci Tratatul de la Lisabona arată un oarecare drum), dar traficul e aglomerat şi semafoarele dereglate.
Unde e România în acest tablou? Ca întotdeauna, pretutindeni şi nicăieri. La noi, în continuare nu se dezbat chestiuni precum viitorul UE sau altele de acest gen. Părem o ţărişoară liniştită, care îşi vede de sărăcia şi de nevoile ei, dornică să intre în zona euro cît mai repede (de parcă asta ar fi o a doua mîntuire, după aderarea de la 1 ianuarie 2007; de fapt, nu e...), în care se creează dezbateri cu adevărat naţionale doar pe teme precum E-urile şi ştampila de pe cele 5 categorii de ouă. Iar faptul că PRM n-a mai intrat în Parlament e o dovadă că – nu-i aşa? – sîntem un popor moderat, nu ca „alţii“, care au partide extremiste de mare succes.
Un studiu realizat recent de Asociaţia Pro Democraţia (aici) arată însă că mocneşte, pe dedesubt, o mentalitate sedusă de „dictatura majorităţii“ şi de retorica justiţiară. Majoritatea concetăţenilor noştri ar vrea reintroducerea pedepsei cu moartea, retragerea cetăţeniei romilor infractori ori celor care cer autonomia Ţinutului Secuiesc şi pedepsirea penală a celor care critică religia ortodoxă. Trei sferturi dintre cetăţeni nu ştiu ce înseamnă parlament bicameral, iar 55% declară că nu sînt interesaţi de politică. N-avem, ce-i drept, partide extremiste precum maghiarii ori olandezii, dar o asemenea mentalitate poate fi oricînd adusă la suprafaţă de politicieni dornici de voturi şi referendumuri cu orice preţ. Mai ales că ai noştri vorbesc toată ziua bună ziua de „interesul naţional“, fără să fie clar ce înseamnă. Ne încadrăm, aşadar, în trendul „naţionalist“ din Europa. Şi ni se pare că „restul“ – relaţiile cu China, reforma instituţiilor etc. – e treaba „lor“.