Europa „à la grecque“
În ultimul număr din
şase greci stau de vorbă despre situaţia politică şi economică a ţării lor: un ministru al noului guvern, primarul Atenei, un scriitor, o jurnalistă, o cîntăreaţă şi un om de afaceri (de fapt, o doamnă). Impresia generală este că aproape toţi sînt mai îngrijoraţi de soarta Europei decît de propria lor soartă. Iată ce spune scriitorul: „Îmi fac griji serioase cu privire la evoluţia europeană. Mi se pare că Europa a devenit un soi de bancă uriaşă, iar popoarele ei s-au împărţit în două categorii: cei care dau bani şi cei care primesc“. Nu e clar cum se face această împărţeală şi de ce Grecia socoteşte normal să fie printre „primitori“. De vină e, oricum, Germania, care dă, dar pune condiţii. În această ordine de idei, ministrul atrage atenţia că a ajuta Grecia e doar în aparenţă un avantaj pentru greci. A ajuta Grecia înseamnă, de fapt, a ajuta Europa. A o ajuta să supravieţuiască financiar, cultural, psihologic. A lucra pentru „demnitatea“ ei. Iar demnitatea e lotul celor din Peloponez: ei ştiu să
demn, în vreme ce vest-europenii nu ştiu decît să
, şi anume într-un mod nedemn. „Europa trebuie să se străduiască niţel mai mult“ – e de părere şi primarul Atenei.
Vrea Grecia să rămînă în zona euro? „Da“ – răspunde cîntăreaţa. „Dar numai dacă e mai bine pentru nivelul meu de trai. Nu vreau să fiu în Europa dacă trebuie să port mereu de gît stigmatul de datornic.“ Se observă, totuşi, că 70% din greci vor să păstreze moneda europeană. Într-un cuvînt, relaţia Greciei cu Europa e o subtilă (perversă?) combinaţie de „iubire şi ură“. „Vrem să fim europeni, dar „à la grecque“ – spune scriitorul. „Avem o problemă de identitate.“
Există însă cel puţin două întrebări la care susţinătorii noului guvern nu au răspunsuri limpezi. Mai întîi, alianţa partidului de guvernămînt (care se recomandă ca „stîngă radicală“) cu partidul de extremă dreaptă (ANEL). Cîţiva dintre convorbitori (mai ales jurnalista) admit că alianţa cu pricina e inacceptabilă sau, în orice caz, nepotrivită („o regretabilă surpriză“). „Dar ANEL a fost singurul partid care a fost de acord cu programul nostru antiausteritate. N-am avut de ales!“ – explică ministrul. O a doua problemă ar fi distanţarea de Uniunea Europeană, dublată de o apropiere de Federaţia Rusă. Cîntăreaţa răspunde candid: „N-am fost niciodată în Rusia şi, de aceea, nu pot să spun dacă avem ceva în comun cu ruşii sau nu!“ Ministrul e, evident, mai „abil“: „Sîntem europeni, dar vrem să acţionăm independent. Şi nu ne gîndim deloc la Rusia. Mai curînd la un program de schimburi economice cu China“.
Îi preocupă, oare, pe convorbitori cauzele blocajului cronic în care se zbate societatea grecească? Da. Şi trebuie să recunosc că, dintr-odată, discursul lor îmi sună oarecum cunoscut. Iată: „Sîntem un popor de individualişti. Stăm prost cu societatea civilă. Avem o relaţie deficitară cu statul (din cauza ocupaţiei otomane…). Statul trebuie să se ocupe de noi, dar noi nu simţim nici un fel de răspundere faţă de stat. Totul se face pe baze personale, ceea ce duce, inevitabil, la clientelism. Evaziunea fiscală e foarte răspîndită. Şi corupţia, în general. Ar fi nevoie de o reformă profundă a serviciului public. N-avem o solidă clasă de mijloc“. Nu-i aşa că această „problematică“ e departe de a ne fi străină?
Ca peste tot, cei care au cîştigat alegerile promit soluţii definitive. Desigur, cîteva săptămîni nu constituie un interval de timp suficient pentru un bilanţ convingător. Dar ministrul (spre deosebire de jurnalistă şi de primar) e optimist: „Noua conducere a transformat Grecia, în numai 20 de zile, într-o temă planetară. Am reuşit să consolidăm dorinţa partenerilor noştri de a ne ajuta, fără să emită judecăţi pripite asupra noastră“. În orice caz, o primă „reformă“ e vizibilă: tot guvernul grec a renunţat la cravată. Ştaiful capitalist e, în mod curajos, abandonat. Se poartă stilul destins, tineresc, al celui încrezător în sine, pus pe treabă, cu mînecile suflecate. Asistăm la zorile unui ev nou. Aprins. Şi dacă totul merge bine, poate vom scoate din criză şi Europa…