Eu, nomadul

Nu m-am gîndit niciodată la mine însumi ca fiind nomad! Am aflat doar zilele acestea – şi, ca să fiu sincer, mi-a plăcut ce-am aflat...

Am găzduit săptămîna trecută la SNSPA o conferinţă despre nomadism, dar nu cel al transhumanţei sau al mobilităţii unor grupuri umane, ci acela al antropologilor. Despre ce a fost vorba?

Odată cu mondializarea, şi antropologii au ajuns să penduleze între multiple spaţii, dar o fac mai sistematic şi mai în profunzime decît alţii. Şi nu vorbesc aici doar de nomadismul aproape ritual al burselor şi al granturilor de cercetare care te poartă, ca pe majoritatea tinerilor studioşi, dintr-o universitate/cultură în alta, ci despre cercetarea propriu-zisă. Minimal, se cheamă „teren multilocal“ (multi-sited ethnography), căci într-o lume interconectată şi hipermobilă nu mai poţi sta locului ca să studiezi „obiceiurile locale“. Imaginaţi-vă doar că vreţi să studiaţi viaţa maramureşenilor dintr-un sat de pe Valea Izei, dar jumătate din sat este plecat la muncă în străinătate. Trebuie, deci, să stai cu ei în sat, să te duci şi în Franţa sau Italia – unde muncesc cea mai mare parte a timpului –, şi să-i însoţeşti şi pe drumurile adesea întortocheate ale migraţiei. Dacă te mulţumeşti cu interviuri la portiţă, nu mai înţelegi nimic. Dar acest nomadism geografic este doar vîrful aisbergului, căci orice ai studia, trebuie să umbli măcar cu mintea printre diverse culturi ale acestei lumi globalizate, pentru a pricepe un comportament sau o reprezentare aparent „specifică“ locului. De aceea, colegii mei vorbeau despre nomadismul antropologilor ca despre o „stare de spirit“, o orientare intelectuală definitorie. În plus, instituţional şi profesional, antropologia se află la o intersecţie de discipline şi se uită obligatoriu peste gard la sociologie, la istorie, la semiotică ori la geografia umană etc. Este, deci, nu doar transculturală, ci şi transdisciplinară. Pe scurt, sare permanent pîrleazul.

În esenţă, nu este însă nimic foarte nou în aceasta. Prin definiţie, antropologul „nomadiza“ între cultura sa (occidentală) de apartenenţă şi cea „primitivă“ pe care o studia – iar Lévi-Strauss o definea ca act de traducere. Doar că, multă vreme, antropologia nu s-a mulţumit doar cu traducerea, a fost şi o „politică a numirii“, inventînd sau documentînd categorii umane, spre uzul statului. Aşa au apărut „primitivul“ (dar şi noţiunea socio-politică de „trib“) în antropologia colonială (ceea ce Stocking numeşte empire-building anthropology) şi „ţăranul“ din etnologiile naţionale (sau nation-building anthropolgy, în termenii aceluiaşi Stocking). Mai ales după mişcările de eliberare a coloniilor şi ceea ce s-a chemat „întoarcerea acasă a antropologilor“, aceştia au început să-şi pună, însă, tot mai multe întrebări referitoare la legitimitatea noţiunilor şi a cadrelor mentale pe care le-au propus şi le-au impus omenirii. Au descoperit, astfel, că multe erau doar „mari naraţiuni“, mitificări pioase – şi au fost primii care şi-au făcut mea culpa. Deconstructivismul postmodern a început, astfel, într-un fel, cu (auto)critica postcolonială a antropologiei. Etnologiile locale au întîrziat în a-şi face şi ele critica postnaţională, dar încep să recupereze. Traducerea pe care au învăţat-o de mici a devenit una mult mai sistematică şi extinsă, dar şi mult mai prudentă, cu pedanterii lingvistice referitoare la acurateţea unui termen sau a altuia. Şi cu angoasa permanentă de a se pomeni „pierdut în traducere“...

Şi ce-i cu asta? – veţi întreba. Ei bine, aici apar cu adevărat sensul şi rostul „nomadismului“ antropologilor. Ca orice nomad care constituie o provocare la adresa societăţilor sedentare, antropologul devine o provocare la adresa „sedentarismului“ puterii, a establishment-ului. Poate lucra pentru acesta, dar atunci toată breasla îi va sări în cap. Poate fi prins în departamentul unei universităţi sau al unui centru de cercetări, dar şi atunci va rămîne un „marginal“, nici în car, nici în căruţă, bun la ceva, dar fără a se şti prea bine la ce – iar unii antropologi pledează pentru păstrarea cu orice chip a acestui statut de marginalitate. El este într-o cultură, dar se plasează, vocaţional şi profesional, deasupra culturilor; are o diplomă şi o profesie, dar – vorba unui coleg grec – nu vede prea bine de ce ar trebui să aleagă exclusivist între a o numi antropologie, etnologie, istorie, folclor sau sociologie. Neaşezat şi fluid, el este precum subsemnatul, moştenitor al unei gîndiri geografice, absolvent al unei facultăţi de psihologie, predînd antropologie la departamentul de sociologie al unei facultăţi de ştiinţe politice. Adică – aşa cum sînt prezentat adesea –, psiho-sociolog, etnolog şi antropolog. Ceea ce ajunge să-i şi placă şi să-i dezvolte un soi de complex, uşor narcisist, de genul „prinde-mă dacă poţi!“

Dar tocmai acest nomadism intelectual îl face util social. Într-o lume interconectată prin reţele mondiale de comunicare şi mobilitate care fac tot mai relative referinţele la „specificul naţional“, antropologul se află permanent „între“ şi traduce dintr-o parte în alta, punînd permanent note de subsol cu „nu vă consideraţi unici, căci nu sînteţi!“ Într-o lume în schimbare accelerată, antropologul poate încerca traduceri intergeneraţionale; într-o lume care îşi dispută centre de putere, acesta nu joacă în nici o echipă, dar le poate traduce fiecăreia în parte eşecul şi/sau reuşita; în sfîrşit, într-o lume în criză de sens, antropologia poate păstra legătura cu Omul şi poate servi ca un soi de catharsis, pentru bunul motiv că, plimbîndu-se sistematic printre alţii, antropologul nu a făcut altceva decît să se caute pe sine.

Pledoarie pro domo? Voi fi bănuit, evident, şi de aşa ceva. Nu este însă decît o schiţă de „ideal tip“, vorba lui Weber, un soi de cel mai mic numitor comun din aritmetică; şi nici un om nu-şi atinge vreodată idealul...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.