Erotismul simbolic al românilor

22 octombrie 2014   SITUAȚIUNEA

Noica spunea undeva că, în timp ce alte popoare şi-au căutat identitatea, românii au fost preocupaţi mai degrabă să şi-o păstreze. Două excelente cărţi publicate recent la Polirom despre imaginea românilor, construită de maghiari (Melinda şi Sorin Mitu), respectiv de germani (Klaus Heitman) ne reamintesc însă faptul că această imagine de sine la care ţinem atît de mult se naşte în ochii Celuilalt şi se construieşte într-un permanent dialog istoric cu acesta, şi nu într-un mîndru monolog. Căci jocul aparent derizoriu al imaginilor sociale despre noi, despre ei şi reciproce este cel care închipuieşte orice identitate colectivă. Mai mult, Melinda şi Sorin Mitu demonstrează sclipitor cum reprezentările publice ale ungurilor despre români se integrează, de fapt, în geografia simbolică mai vastă a unui Occident care îşi căuta în periferiile sale răsăritene oglinda fermecată. „Atunci cînd vorbesc sau scriu despre români, maghiarii nu fac altceva decît să reproducă modelul occidental de reprezentare a «orientalului» şi «răsăriteanului», cu toate că ei înşişi sînt priviţi de apuseni ca nişte «est-europeni» subdezvoltaţi şi înapoiaţi.“ Această periferie răsăriteană a Europei, aceea a „străinilor din vecinătate“, de la frontierele vetrei civilizaţionale a Occidentului, a fost imaginată de acesta ca o lume ambivalentă, unde Celălalt este succesiv sau simultan străinul şi ruda săracă, barbarul şi bunul sălbatic, alteritatea şi identitatea sechestrată de istorie, ce poate să fie salvată însă, recuperată, reintegrată „civilizaţiei“. Aceeaşi geografie simbolică ce se configurează pe axa Occident – Orient este reprodusă apoi, printr-un soi de „orientalizare internă“, de către micile naţiuni ale acestui spaţiu omogenizat al „Răsăritului“, care reproduc în nume propriu discursul Occidentului, „orientalizîndu-şi“, la rîndul lor, vecinii. Fiecare „tînără naţiune“ bătea la uşile Occidentului civilizat, împingînd frontiera „Orientului“ necivilizat mai spre est, dincolo de Elba – pentru „Europa Centrală“, peste Carpaţi – pentru unguri, dincolo de Dunăre – pentru români etc. „Tocmai această definire ambiguă a «răsăritenilor», ca locuitori ai unui spaţiu aflat între barbarie şi civilizaţie, între Europa şi Asia, le oferă şansa şpopoarelor răsăriteneţ să se salveze şi să se strecoare în spaţiul securizant al unei Europe extinse, cu preţul inventării altor barbari. (...) Ceea ce ne salvează este înapoierea celorlalţi, iar acest sentiment este dublat de satisfacţia ascunsă că ei stau mai prost decît noi.“ Chiar şi astăzi, ce ne-am face fără bulgari?...

Ca orice politică a numirii, nici această „orientalizare“ selectivă nu este inocentă, ci serveşte interese politice explicite şi vise ascunse de mărire. Aplicată Răsăritului, asumată sau negată de către acesta, ea traduce însă şi o partiţie psihologică adînc înrădăcinată în mentalul european, aceea dintre raţiune şi pasiune, spirit şi corp, masculin şi feminin etc., în care Occidentul îşi arogă totdeauna primul termen, proiectînd asupra trans-silvaniilor de la periferia sa cel de-al doilea termen. Analizînd călătoriile în Orient ale lui Pierre Loti, de pildă, Roland Barthes identifică clivajul dintre constrîngere şi dorinţă ca substrat emoţional al opoziţiei Occident – Orient, iar Marianne Mesnil descoperă în scrierile lui Ulysse de Marsillac despre Bucureşti opoziţia dintre civilizaţie şi libertate. Citită în cheia „procesului de civilizare“, această opoziţie se dovedeşte a fi o „revenire a refulatului“, căci „preţul plătit pentru ca civilizaţia să triumfe nu a fost nimic altceva decît corpul“, „civilizat“ – deci controlat raţional – timp de secole. Tocmai de aceea, occidentalii ajung să viseze, vinovat, la libertatea „orientală“.  

Din acest punct de vedere, este fascinant să urmăreşti imaginarul maghiar şi german referitor la „orientalismul“ românesc. Şi pentru unii, şi pentru alţii, farmecul românilor este feminin: bărbaţii sînt leneşi şi oarecare, femeile sînt harnice şi totdeauna frumoase; o frumuseţe naturală – adaugă Mátyási József. Familiile românilor sînt prolifice, „tineri de 18 ani însurîndu-se cu fetiţe de 12-13 ani“, constată jurnalistul Bekasy, fapt pus de Lassú István sau Kóváry László pe seama firii senzuale a românilor. „Şi Viena s-ar plictisi de cucoanele sale / Dacă ar vedea fetele din Ardeal“ – conchide  Mátyási. Germanii merg puţin mai departe şi, lăudînd frumuseţea româncelor, sînt aproape unanimi în a le atribui o deosebită libertate sexuală, mai ales după ce se căsătoresc: „Relaţiile dintre cele două sexe nu sînt defel aşa cum ar fi de dorit“ – constată fraţii Schott. Şi aceasta deoarece românii se conduc „foarte după simţurile lor“, că au „un spirit uşuratic şi superficial“, constituind însă „o umanitate mai liberă“. Femeia româncă este caracterizată prin „pasiunea sudică şi cea orientală“, reprobabilă poate, dar trebuie recunoscut – subliniază Bergner – că „o asemenea făptură îl atrage în mod deosebit pe german“. Polaritatea aici este una nord – sud, dintre „germanicul «imperativ absolut» al datoriei“ şi „înclinaţia, firescul“ şi „impetuozitatea“ din firea meridionalilor români.

„În acest fel, imaginea «bunul sălbatic» – în variantă feminină – îşi găsea în portretul idealizat al ţărăncilor românce o ipostază dintre cele mai convingătoare“ – conchid Melinda şi Sorin Mitu. Ca orice fantasmat „bun sălbatic“, şi românul putea – şi trebuia – să fie civilizat, de mai „civilizaţii“ maghiari, de pildă. Dar românii, folosind exact aceeaşi retorică, s-au poziţionat ca fiind ei adevăraţii purtători ai civilizaţiei la frontierele Occidentului şi au refuzat imaginea de „bun sălbatic“. În cazul particular al erotismului (propriu oricărui „sălbatic“, necivilizat, dar liber...) românii s-au apărat tăcînd: în imaginea pe care am expus-o lumii despre noi înşine, ţăranul român nu are sexualitate, ci numai dor...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013. 

Mai multe