Epocalismul interbelic

Cazul Vintilă Horia, după cazul Mir­cea Vulcănescu și alte „cazuri“ readuse la lumina presei de Legea 217, pune, dincolo de cazuistică, o problemă mai cuprinzătoare, rămasă nerezolvată și ea: aceea a epocalismului interbelic, o ipostază paradigmatică a excepționalismului românesc. La ce mă refer prin acest „epocalism“? La faptul că, de data aceasta, o perioadă istorică a României și nu vreo caracteristică sau alta a Românului devine obiect al discursului excepționalist, făcînd istoria să cadă în mit. Un mit „bipolar“, cum se exprima recent Ionuț Butoi în cadrul unui colocviu, oscilînd emoțional între hagiografie și demonizare. Un mit legitimator, desigur, alimentat și promovat selectiv și antagonic de protocronismul comunist și de anticomunismul postdecembrist, și condamnat vehement de internaționalismul comunist și de universalismul postcomunist. Un mit care, fiind el în primul rînd legitimator, aproape că a înlocuit istoria cu etica și analiza științifică cu judecata morală: nu atît ce a fost interbelicul, ci cum a fost el, bun sau rău? Rezultatul, după cum precizează Rostas Zoltan, a fost unul dublu: „a derutat prezentul (prin modele inadecvate) şi a falsificat trecutul (prin selectarea simplistă şi tendenţioasă a faptelor)“.

La această „mitomanie“, aflată oarecum în amonte, aș vrea să mă refer, nu la cazurile invocate, aflate, din acest punct de vedere – și doar din acest punct de vedere –, oarecum în aval. Și aș vrea să o fac nu pur și simplu pentru a o „deconstrui“ și nici pentru a contribui în ­vreun fel la revizuirea istorică a „adevărului“, ci dintr-o perspectivă și o cauză mai generale: care este condiția de posibilitate a acestei structuri narative mitologizante? Mai simplu spus: de ce discursul public românesc alunecă predilect din istorie în mit?

O posibilă filiație generativă se întemeiază în societatea țărănească din care ne tragem și care, la originile națiunii române moderne, reprezenta peste 80% din populație. Or, societățile țărănești sînt, de regulă, societăți orale. Iar acestea împărtășesc cîteva caracteristici definitorii, dintre care mai ales următoarele sînt importante pentru cele de față:

a) sînt societăți relaționale. Comunicarea fiind eminamente una interpersonală, totul se transmite și se admite – sau nu – prin aceste relații directe, nemijlocite, de la om la om și din vorbă în vorbă;

b) sînt societăți colectiviste. Com­ple­men­­tar, această comunicare strict in­ter­­personală reunește oamenii în co­lec­ti­vități. Cititul și scrisul izolează, sînt ac­ti­vități solitare, centrate pe sine și astfel po­sibil critice;

c) sînt societăți tradiționale, nu istorice, centrate pe eveniment, nu pe durată, pe eroi eponimi mai mult decît pe personaje istorice;

d) sînt societăți participative. Ceea ce trebuie să ştie un membru al unei so­cie­tăţi orale este adesea întrupat în persoana unui bătrîn înțelept, a unui maestru, care joacă rolul de model, fiind astfel o referință inconturnabilă și un „obiect mnemotehnic total“. Chiar și „adevărul“ este stabilit în şi prin astfel de comunicări orale între toţi sau o parte reprezentativă a indivizilor unei colectivităţi.

A fost și cazul României, care a păstrat și în epoca sa modernă (ba chiar, în unele privințe, pînă astăzi) încrederea interpersonală în defavoarea celei instituționale, preeminența și jubilația vorbei (de la conversația rafinată la bîrfa trivială) și a opiniei în detrimentul lecturii și al cunoașterii impersonale, și, nu în ultimul rînd, preferința pentru evenimentul inaugural și personalitatea exemplară în locul istoriei și sociologiei. Acestea sînt, în mare măsură, ingredientele de oralitate cu care ne-am (tran)scris istoria proprie.

Au fost, inițial, epocalismele triumfătoare ale întemeierii – romane, respectiv dacice. A urmat apoi, de pildă, mitul voievodal al lui Eminescu, ipostaziind eroii eponimi ai unei Românii mai bune. Din acest punct de vedere, epocalismul interbelic nu face decît să-i înlocuiască pe Vlad Țepeș, Mircea cel Bătrîn sau Ștefan cel Mare cu Eliade, Cioran sau Noica. Un mit inaugural și pilduitor înlocuiește în ambele cazuri atît durata lungă, cît și contextul larg al istoriei, putînd să ducă la o fuziune necritică între opinie și cunoaștere. Pe de altă parte, habitusul referinței inconturnabile la „bătrînul satului“ (la un „model“, spunem noi astăzi) duce la supraînvestirea acestor eroi civilizatori cu atributele de „obiect mnemotehnic total“ spre luare aminte a națiunii. Ceea ce duce mai departe și la o fuziune necritică între etic și estetic: dacă este un om bun, înseamnă că ceea ce spune este frumos, iar dacă ceea ce spune este corect, înseamnă că este și un om bun. Mai simplu spus, omul este opera și opera este omul; atît opera, cît și omul constituie obiectul unor judecăți de valoare care pot înălța sau îngropa omul prin operă sau opera prin om. Omul și opera se sustrag astfel atît istoriei, cît și contextului. Ca obiect de cunoaștere, interbelicul rămîne astfel și el mai mult o luptă de opinii personale decît o explorare impersonală a istoriei, generînd grupuri de opinii bănuite a fi grupuri de interese. La extreme, acestea pot merge pînă la canonizare, respectiv autodafé. Iar cînd își fac concesii reciproce și preiau părți de istorie, o fac selectiv și cu teama comună de a atinge acele „nuanțări“ care i-ar antrena pe terenul relativismului, zdruncinînd forța opiniilor lor categorice. De fapt, aceste „detalii“ suplimentare nu ar relativiza de nici un fel „răul“, ci ar aduce doar un plus de cunoaștere…

În fond, problema este aceea a ipostazierii mitice a unei bucăți de trecut și reprezentarea acesteia prin ipostazele unor personalități metonimice: ele au fost epoca. Astfel decăzute din istorie prin dubla ipostaziere, nici personalitățile, nici epoca nu pot fi însă înțelese cu adevărat. Neînțeleasă, propria istorie se chircește într-o veșnic neîmpăcată memorie socială, care se reproduce oral (mediatic) din vorbă-n vorbă și din scandal în scandal. În scris, avem încă prea puține cărți de istorie „imparțială“, iar cărțile de școală vorbesc (în cel mai bun caz) despre legionarism fără pogrom și fără legionari, precum și despre crimele comunismului, dar fără criminali. La polul opus, reactiv față de această amnezie socială, cîteva cărți ne aduc aminte, hipermnezic, figuri de criminali, dar fără povestea crimelor lor. Mitul, folosit justițiar, continuă să boicoteze istoria.

„Noi nu mai vrem să fim e­ternii săteni ai istoriei!“ – proclama Noica în 1943. Un prim pas ar fi atunci să devenim istoricii acestor țărani care am fost și pe care, iată, încă îi moștenim sui generis pînă în prezent.

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu­cu­rești, 2015.