Emoţii ipocrite

15 aprilie 2010   SITUAȚIUNEA

Prăbuşirea aeronavei în care se aflau preşedintele Poloniei şi aproape o sută de oficiali a generat, în mass-media de la noi, cîteva episoade de ipocrizie publică. N-au de-a face doar cu mass-media, cu profilul şi misiunea sa, ci şi cu democraţia.
Televiziunile de ştiri s-au apucat – ca de obicei, cînd se petrece o catastrofă – să vîndă emoţii, pe care le-au ambalat sumar şi la repezeală. Chestia asta cu „vîndutul emoţiilor“ au deprins-o de pe la traininguri cu diverşi specialişti în marketingul şi managementul de presă, eventual străini, eventual plătiţi gras, care de cele mai multe ori rezumă într-un power point niscaiva generalităţi şi locuri comune. Ei fac, într-un fel, un lucru util – pentru că îi scutesc pe participanţii la training de lectura unei vaste bibliografii. Nenorocirea e că astfel de „rezumate“ nu pot reproduce nici contextul, nici nuanţele pe care lectura bibliografiei cu pricina le-ar permite. Aşa încît, oamenii ies de la training cu senzaţia că trebuie, mă-nţelegi, să aplice numaidecît ce i-a învăţat specialistul. Şi aplică. La Antena 3 şi Realitatea, s-au înjghebat repede generice cu imagini dramatice şi muzică tristă şi s-a dat drumul la talk-show-uri „dedicate“ (căci doar de-aia se numesc televiziuni de ştiri, ca să umple timpul cu opinii, nu?). Inevitabil, au intervenit specialiştii în aviaţie ca să-şi dea cu părerea despre posibilele cauze ale catastrofei. Plus ceva politicieni şi jurnalişti. S-a vorbit de mai multe ori despre cariera politică a lui Lech Kaczinsky şi despre „curajosul popor polonez“.
Aici intervine primul episod de ipocrizie publică, după părerea mea. Despre Polonia (ca şi despre alte ţări din estul european, foste cîndva „frăţeşti“ în lagărul socialist) se scrie rar în presa română, iar televiziunile aproape că le ignoră. Presa mainstream n-a catadicsit, în anii tranziţiei, să se ocupe prea intens de vecinii noştri estici, care au trecut prin aceleaşi experienţe ca şi noi după căderea comunismului. Cehia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, statele din fosta Iugoslavie ori Ţările Baltice au fost şi sînt mult mai prezente în presa occidentală decît în cea românească. În marile ziare şi la marile televiziuni din Europa Occidentală au apărut nenumărate reportaje ample din ţările ex-comuniste. Managerii noştri de presă, dispuşi oricînd să trimită vreun reporter special într-o ţară îndepărtată unde a avut loc un cutremur sau o inundaţie, nu se învrednicesc să trimită acelaşi reporter într-o ţară vecină pentru a vedea cum mai stau „ei“ cu reformele. La noi, Estul devine subiect pentru presa mainstream doar dacă sînt alegeri, dacă se întîmplă vreo catastrofă ori dacă apare vreun subiect de controversă. Însuşi preşedintele Lech Kaczinsky a apărut în presa românească doar atunci cînd exprima opinii eurosceptice ori cînd avea vreo iniţiativă discutabilă. Profilul său uman şi politic complet şi obiectiv (care cuprinde şi un episod de puşcărie politică pe vremea Legii Marţiale, şi o activitate eficientă ca primar al Varşoviei, şi altele) a fost „descoperit“ abia acum de către moderatorii şi ştiriştii TV.
Al doilea episod de ipocrizie publică mi se pare discuţia despre aeronavele oficiale. Prăbuşirea avionului oficial polonez i-a îndemnat brusc pe gazetari să inventarieze vechimea avioanelor prezidenţiale din diverse ţări şi – evident – să-şi amintească de faptul că şi preşedintele României umblă cu o „vechitură“. Indignări riguroase şi mirări fatale au prins glas: cum se poate, mă-nţelegi, ca şeful statului să zboare cu o tărăboanţă care poluează şi care nu are sisteme de securitate moderne? Numai că, acum cîtva timp, cînd s-a pus problema înlocuirii avionului oficial, indignările (uneori pornite din aceleaşi glasuri) mergeau în altă direcţie: cum, cînd ţărişoara e săracă şi nu sînt bani pentru reţetele compensate ale pensionarilor, preşedintele vrea aeronavă de lux?... La fel strigă vajnicii noştri gazetari care nu dorm noaptea de grija banului public şi cînd vreo instituţie a statului îşi schimbă maşinile (iar titlurile din presă insistă pe „limuzine“ – deşi e limpede că demnitarii statului nu e cazul să umble cu Dacia Berlină model 1988...). Tot aşa se indignează prezentatorii de telejurnale, cu o mutră moralizatoare (Alessandra Stoicescu era specialistă în aşa ceva...) atunci cînd fac o ştire din faptul că deputatul X sau senatorul Y „au în cont peste 10.000 de euro...“, de parcă a avea nişte bani e o problemă în sine... În faţa tragediei, opiniile virează brusc: să schimbăm aeronava prezidenţială, nu banii contează, ci securitatea!


În asemenea episoade avem de-a face, cred, nu doar cu inconsecvenţele şi superficialitatea mass-media, ci şi cu un soi de populism „pe dos“, venit nu dinspre politicieni, ci dinspre opinia publică şi reprezentanţii săi, jurnaliştii. I se spune publicului ceea ce (se presupune că) ar vrea să audă. Cînd totul merge bine, vărsăm lacrimi de grija banilor publici. În caz de tragedie, cultivăm îngrijorarea faţă de siguranţa demnitarilor. Aşa am învăţat la training, să „vindem emoţii“. Ce mai contează că sîntem ipocriţi?

Mai multe