Elite şi popor. Cîteva confuzii

Cu cîţiva ani în urmă, Jacques Julliard constata că „sîntem sub ameninţarea a două ulcere rivale, care se hrănesc unul dintr-altul: elitismul, adică democraţia fără popor şi populismul, adică poporul fără democraţie.“ Simt nevoia să dezvolt puţin această excelentă distincţie.

Mai întîi, trebuie accentuat asupra confuziei dintre tema „elitelor“ şi tema „elitismului“, o confuzie tot mai răspîndită în dezbaterea publică. Simplul fapt de a vorbi despre „elite“ a ajuns să fie socotit o formă de „elitism“. Or, elitele sînt nu doar o realitate sociologică şi axiologică, ci o necesitate funcţională pe multiple nivele. Avem mereu nevoie de „cei mai buni“, atunci cînd căutăm soluţii optime în ştiinţă, cultură, politică, medicină, gastronomie etc. A fi împotriva elitelor echivalează cu a fi împotriva calităţii, a performanţei, a competiţiei, pe scurt, împotriva normalităţii. Tot astfel, nu te poţi raporta negativ la „popor“, ca şi cum invocarea lui e, prin ea însăşi, o specie de „populism“. E adevărat că elitele pot provoca derapaje elitiste, după cum e adevărat că referinţa la popor poate degenera în populism. Dar elitismul e o înţelegere greşită a ideii de „elită“, în aceeaşi măsură în care populismul e o excrescenţă patologică (şi interesată) a ideii de „popor“.

Elitele alunecă în elitism, atunci cînd manevrează discriminatoriu şi manipulează autoritar massa umană cu care au de-a face. Simetric, poporul devine strictă „populaţie“, strictă sumă statistică, dacă se lasă manipulat orbeşte, flatat în mod ieftin, confiscat fără consultare reală. Elitismul abuzează, uneori, de o retorică anti-egalitaristă, tot astfel cum populismul abuzează de o retorică a egalitarismului anonimizant, de natură să submineze persoana umană, diversitatea legitimă şi benefică a speciei.

De o bună bucată de vreme, terminologia politologilor a adăugat confuziilor de mai sus o alta: cuvîntul „elită“ a început să fie folosit prioritar cu sensul de „elită conducătoare“. „Elita“ înseamnă „cei de la putere“, „aleşi“ să ne reprezinte şi să guverneze. În această accepţiune, „elitele“ capătă o dimensiune mai curînd administrativă, identificîndu-se cu un corp de tehnocraţi prepotenţi şi, în cele din urmă, cu o birocraţie. Pentru acest tip de elită, poporul, la rîndul lui, nu mai are decît o conotaţie de ordin strategic: e „instrumentul“ de care ai nevoie ca să accezi şi să te menţii la vîrf, materia primă (vag decerebrată) a „supremaţiei“ de castă (sau de gaşcă…).

O ultimă observaţie: perfidia populistă constă în a seduce opinia publică, recurgînd la o propagandistică răsturnare a raporturilor fireşti dintre categoriile sociale. Aşa-zisele elite explică „poporului“ că el, poporul, e singura şi adevărata elită. Numai el contează. Numai voinţa lui trebuie respectată. În pasul doi, se dau asigurări poporului, nu numai că el este „elita“, dar şi că „elita“ e, de fapt, poporul; e expresia lui, slujitoarea lui, una cu el în tot şi în toate. „Noi sîntem voi şi voi sînteţi noi!“ – iată trişeria fondatoare a populismului. În spatele ei, se ascunde convingerea (cinică) a conducătorilor că poporul e de meserie fraier, că nu prea contează, că trebuie guvernat prin păcăleli succesive. Nu există decît „şefii“. Restul e umplutură. Proprietate privată a „celor de la butoane“. „A fi mîndru că eşti român“ – slogan bine prizat de alegătorul obidit – nu înseamnă, în fond, decît „a fi mîndru că eşti ăl mai mare dintre români“, a fi satisfăcut – cu toate piruetele de rigoare – să-i ai pe toţi îngrămădiţi obedient în ograda ta.