Elevii şi studenţii de azi, ţara de poimîine

23 iulie 2007   SITUAȚIUNEA

După raportul privind condamnarea comunismului, preşedintele Traian Băsescu a ţinut un discurs "răsplătit" de nostalgicii vechiului regim cu huiduieli şi mitocănii de tot felul. Tema era, desigur, "sensibilă", condamnarea fără echivoc le-a pus foştilor securişti, activişti şi oportunişti un nod în gît, iar nodul a explodat sub formă de răget. După raportul privind starea educaţiei, preşedintele Traian Băsescu a ţinut din nou un discurs, "răsplătit" cu reacţii de altă natură, dar care au un "ce" comun cu cele ale nostalgicilor comunismului. În cadrul reuniunii de la Cotroceni - la care au fost invitaţi reprezentanţi ai mediului educaţional, rectori, profesori etc. - s-au păstrat oarecum aparenţele. Doar dl Cristian Adomniţei, ajuns ministru al învăţămîntului prin cine ştie ce joc al fabulospiritului politic liberal, a simţit nevoia să-l "înţepe" pe preşedinte spunînd că la minister se ştia de multă vreme care-i situaţiunea şi, mai mult, legile învăţămîntului sînt gata, numai bune să întemeieze "reforma Adomniţei". În zilele următoare însă, diverşi rectori şi lideri de sindicat au contestat raportul, pe motiv că starea educaţiei n-ar fi chiar atît de rea. Iar ministrul a revenit, acuzînd comisia condusă de dl Mircea Miclea că ar fi "furat" date din studiile realizate de minister. Acuzaţia este, evident, puerilă: există enorme cantităţi de date şi informaţii publice despre situaţia din învăţămînt - inclusiv în studii realizate de minister, care este o instituţie publică, nu un serviciu secret; aşa încît nu-i nevoie să "furi" nimic pentru a afla că şcolile n-au apă curentă sau că unii profesori sînt foarte slabi. A contesta raportul comisiei prezidenţiale pe motiv că specialiştii care l-au redactat au luat date de la minister este o reacţie asemănătoare cu cea a peremiştilor care respingeau condamnarea comunismului pentru că preşedintele ar fi "un bandit". Chiar dacă, evident, una dintre reacţii a fost violentă şi mitocănească, iar cealaltă civilizată şi ascunsă după "argumente", logica lor strîmbă e aceeaşi şi, mai ales, trădează lipsa de capacitate sau de voinţă de a accepta şi asuma o stare de lucruri. Ceea ce a deranjat, cred, în raportul comisiei prezidenţiale privind starea educaţiei a fost luciditatea cu care a fost pus degetul pe rană. Pe 31 de pagini, raportul nu face decît să sintetizeze lucruri în general cunoscute, nu "dezvăluie" nimic senzaţional: pune cap la cap, coerent şi argumentat, probleme despre care orice cetăţean care are copii la şcoală sau la facultate "ştie" cîte ceva sau are o părere. Noutatea şi calitatea raportului sînt date de diagnostic şi de soluţiile avansate. Or, răceala cu care li se spune lucrurilor pe nume nu face decît să distrugă (încă) unul dintre miturile în care ne complacem: că învăţămîntul nostru e bun, avem dascăli pasionaţi şi copii excepţionali (care, ajunşi în Vest, sînt înscrişi la o clasă superioară celei din care au plecat şi îi fac praf pe colegii lor americani, nemţi sau francezi), învăţăm teoria mulţimilor încă dintr-a doua primară (spre deosebire de americani, care, las’ că ştim noi, fac tabla înmulţirii la liceu...) şi - desigur - olimpicii noştri internaţionali sînt ambasadori ai învăţămîntului românesc în lume etc., etc. Realitatea este cu totul alta, iar raportul o descrie exact. Dar se vede treaba că plăcerea noastră străveche de a ne legăna pe aripile miturilor, dublată de propaganda comunistă care ne-a învăţat să vopsim gardul pe dinafară, au drept rezultat refuzul de a lua act de realitate - măcar pînă ni se măresc salariile şi "ne dă" ministrul de finanţe un procent mai mare din PIB. Aşa cum, la începutul anilor ’90, mulţi dintre noi erau convinşi că industria moştenită de la socialism era bună, totul era doar "să mărim producţia", ani la rînd foarte mulţi au crezut că şcoala e bună, totul e să plătim profesorii mai bine şi să mai reparăm pe ici, pe colo, şcolile de la ţară. "Reformele" anunţate de toţi miniştrii care s-au perindat pe la Învăţămînt s-au oprit înainte de a începe. Aşa că acum avem, de fapt, o problemă de sistem. Felul în care s-a reacţionat faţă de raportul comisiei prezidenţiale nu ne dă însă motive de optimism. Problema industriei ineficiente s-a rezolvat prin privatizare. Problemele învăţămîntului se pot rezolva prin voinţă politică - adică o "marfă" rară pe la noi. Chiar dacă dl Mircea Geoană a încercat să ia "crema" şi a propus un pact transpartinic pentru a îndrepta situaţia, de la vorbe la fapte e drum lung, iar politicienii noştri nu par dispuşi să-şi sacrifice voturile de azi în numele unei reforme educaţionale care va da rezultate mîine sau poimîine. Aşa încît mă tem că jumătăţile de măsură şi formele fără fond vor alcătui încă multă vreme "agenda" miniştrilor învăţămîntului. Deocamdată - ca să venim cumva şi la dosarul acestui număr al revistei - să ne împăcăm cu ideea că, în România anului 2027, generaţia activă va fi cea a elevilor şi studenţilor de astăzi. Adică va fi produsul sistemului de învăţămînt actual: ineficient, nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate.

Mai multe