Dreptul de a (nu) fi informat
În Germania Federală, ştirile de seară ale televiziunii naţionale durează cincisprezece minute. În România se întîmplă frecvent ca emisiunile echivalente (plus comentarii, dezbateri, reviste ale presei etc.) să ocupe întregul program. Stăm sub o avalanşă indigerabilă de informaţii tari şi adormim în plină indigestie. Parcă niciodată n-am fost atît de „abuzaţi” mediatic. Niciodată? Iată, mai jos, dovada că eram speriat încă de acum 26 de ani. E vorba de un articol apărut în Dilema în octombrie 1995. N-am nimic de adăugat. Și îmi cer scuze cititorilor că mi se întîmplă adesea să regăsesc și să reiau texte vechi. Scuza mea este că nu pot fi mereu altfel, cînd țărișoara e mereu la fel. Tot mai la fel...
Una dintre voluptăţile perfide ale vieţii sub dictatură era voluptatea de a accede la informaţii interzise. Cîte un ziar franţuzesc sau nemţesc strecurat furtiv prin bagaje, efortul de a înfrunta, seară de seară, hărţuiala bruiajului pentru a asculta Europa Liberă, Vocea Americii sau BBC-ul, cartea de contrabandă, scrisorile cifrate, vestea şoptită în treacăt de cîte un turist, prieten sau diplomat străin erau tot atîtea bucurii riscante, tot atîtea păcate dulci, de natură să transforme pustiul cotidian într-o mică aventură înviorătoare. Îmi amintesc că în decembrie 1989 ascultam toate ediţiile de ştiri ale Europei Libere, deşi ştiam că în fiecare seară acelaşi grupaj se relua neschimbat, de mai multe ori. Speram să apară, în ultima clipă, ceva nou, după cum, în adolescenţă, reciteam neobosit istoria bătăliei de la Waterloo, cu dorinţa secretă (şi absurdă) ca sfîrşitul să fie altul. După 1989, tipul acesta de voluptate s-a stins. Am asistat cu toţii la o proliferare epidemică a gazetelor, canalelor de televiziune şi posturilor de radio, astfel încît, din edificatoare, informaţia a devenit dizolvantă. Deosebirea dintre informaţie, zvon, bîrfă, minciună strategică sau partizană, calomnie, băşcălie iresponsabilă, intoxicare şi scandal a devenit insesizabilă. Încet-încet, a trebuit să descoperim că noua explozie informaţională poate manipula opinia publică la fel de eficient cum o făcea, înainte, absenţa sau dozajul interesat al informaţiei. Mediile au început să-şi arate – dincolo de prima euforie – partea de umbră, primejdiile latente. Mai întîi, prin acumulare şi diversitate, ele au căpătat o stranie componentă de divertisment. Ca să ai public pentru ştiri douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru (cum vrea, de pildă, celebrul CNN), trebuie să te asiguri, ca producător, că ştirile sînt ambalate „atrăgător”, că spectatorul nu se plictiseşte. Ştirile trebuie să fie „amuzante”, eventual înfiorător de amuzante. De aici, două inevitabile urmări:
1) Excesul cantitativ. Furnizarea de „noutăţi” intră în criză de supraproducţie, cu efectele negative care decurg din orice criză de supraproducţie. „Oferta” depăşeşte limita de toleranţă a capacităţilor noastre de asimilare, „scara umană” firească e contrariată prin ubicuitatea gazetarului mondial, aflat în plină incontinenţă profesională. Lumea informaţiilor suferă de obezitate. Aflăm neîncetat atît de multe, încît sfîrşim în stupoare şi greaţă. Lăcomia e urmată de o somnolentă saţietate. E limpede că n-am fost făcuţi să fim contemporani clipă de clipă cu tot restul planetei şi că, aşa cum nu putem mînca oricît, nu putem înghiţi toată informaţia care ni se transmite, nu putem trăi simultan toate dramele lumii şi toate exaltările ei.
2) Excesul de negativitate. Exigenţa divertismentului creează nu numai inflaţie informaţională, ci încurajează totodată un regim preferenţial pentru ştirile sumbre. Cu alte cuvinte, trebuie să livrezi nu doar cît mai multe veşti, dar şi cît mai multe veşti proaste. Informaţia tinde astfel să devină şocantă, traumatizantă, terorizantă. Raiul n-are haz, prin urmare reportajul cel mai vandabil, visul ziaristului, este reportajul despre Iad, despre îndrăcirea lumii. Sub pretext că vrea să fie totală şi necomplezentă, ştirea devine otrăvitoare. Ea stîrneşte oroarea, fără a reuşi să purifice şi să educe. De la o vreme, a te informa e a cultiva în chip pervers vecinătatea catastrofei. Un alt efect al abuzului informaţional este, în mod paradoxal, demisia opiniei publice de la răspunderile ei minime: întrucît prin mijloacele audiovizuale moderne ştirile dobîndesc, pentru noi, o prezenţă acută, simplul fapt de a le percepe ne consolidează în iluzia că le putem manevra. Privitorul se crede martor şi actor. El crede că, văzînd, participă şi că, dîndu-şi cu părerea, face istorie. Informaţia funcţionează demobilizator. Reactivitatea publică e diminuată, angajarea virtuală faţă de imagine subminează nevoia de a interveni actualmente în real. Insul informat devine spectator care se implică tot mai rar, un contemplativ flasc, locuit de o sumedenie de „date” pe care nu le mai digeră. În sfîrşit, trebuie să constatăm că informaţia, oricît de brutală, e întotdeauna mai rece decît realitatea. Aceasta pentru că ea se transmite prin „medii” neutre (text, imagine), cu rol de interval protector între cel ce emite şi cel ce recepţionează. Faptul se adumbreşte pentru a deveni ştire. În suita de prelucrări necesare pentru a ajunge informaţie, realul îşi pierde volumul, căldura, palpitul vital. Să mai observăm că, de-a lungul a douăzeci şi patru de ore, majoritatea informaţiilor se repetă de cîteva ori, ceea ce le grăbeşte „răcirea”. Ajunşi aici, atingem marginile unei probleme care ţine de metafizică: e vorba de contribuţia pe care mediile utilizate frivol o pot avea la banalizarea răului. Iar dacă acesta ar fi preţul care ni s-ar cere pentru a fi mereu la curent cu isprăvile lumii, ar merita să adăugăm la lista drepturilor omului şi pe acela de a nu fi informaţi...