Două Românii?

Aşa s-ar părea. Există o Românie bună, curată, inteligentă, grijulie cu românii, bine educată, nobilă – e România lui Dan Voiculescu, a lui Crin Antonescu, a lui Şova şi Ponta, a lui Ghişe, a lui Becali, a lui Dinu Zamfirescu, Gâdea, Ciuvică, Pelican şi a atîtor alţi patrioţi devotaţi, mereu gata să uite de ei înşişi pentru a sluji interese altruiste. Şi există o Românie rea, urîtă, subversivă, plină de „aşa-zişi“, de „elitişti“ insalubri, de turnători, fripturişti, lingăi, carierişti, trădători: e România reacţionară a lui Liiceanu şi Patapievici, a lui Mircea Cărtărescu, a lui Andrei Cornea (de mine nu mai vorbesc) şi a atîtor alţi inşi supraapreciaţi (abuziv!), cu antecedente suspecte prin Bucureşti şi Păltiniş, descendenţi, carevasăzică, din securişti ca Alexandru Paleologu sau Constantin Noica.

Din fericire, România rea a fost înfrîntă. Poporul i-a măturat de la putere pe corifeii ei. Le-a luat privilegiile, i-a demascat. Încet-încet, instituţiile statului au intrat pe mîini bune. Uniunea Europeană a fost şi ea pusă cu botul pe labe. Departamentul de Stat al SUA nu se simte nici el prea bine. S-au înfiinţat filiale ICR la Craiova, Tulcea, Tîrgu Jiu şi Baia Mare, pentru răspîndirea culturii noastre în străinatate. Se pregăteşte Rîmnicu Vîlcea (pentru a promova „Dragobetele nostru“ la concurenţă cu „Valentine-ul american“ – după cum spune preşedintele Consiliului Judeţean). Mari succese se aşteaptă din partea lansării pe piaţa internaţională a tehnologiei româneşti de vîrf, în frunte cu caloriferul transilvan. S-a putut demonstra, în sfîrşit, că Liiceanu, Patapievici, Pleşu şi alţi impostori sînt plagiatori de duzină, şi s-a demontat mitul plagiatului lui Victor Ponta, o invenţie a băsiştilor nemiloşi. Cei care n-au acceptat evidenţa (doamna Rodica Zafiu, de pildă) au fost evacuaţi fără compromisuri dintre colaboratorii gazetei care o găzduise pînă să-şi arate adevărata faţă. Marele intelectual Petre Roman (cel care, după cum povesteşte în „Memorii“, s-a format citind, încă de tînăr, în biblioteca paternă, „scrierile lui Socrate“) a descoperit, după o drastică cercetare a textelor, că ideile lui Pleşu din Minima Moralia sînt aceleaşi cu cele ale lui Adorno, din cartea sa cu acelaşi titlu. (Se pare că Pleşu tocmai pregăteşte o lucrare intitulată Evrika!, în care îl va plagia masiv pe Arhimede!) Nedreptatea care i se face lui Dan Voiculescu prin afirmaţia absurdă că ar fi fost colaborator al Securităţii a fost de curînd reparată prin dezvăluirea justă a mîrşăviilor comise de înrăitul puşcăriaş Constantin Noica, mereu în goană după ofiţerii poliţiei politice, ca să-i linguşească. Autorul dezvăluirii – hélas! Nicolae Manolescu – are tot dreptul să fie revoltat, ca unul care, după unele alunecări scatofage publicate prin gazete la începutul anilor ’60 (cînd Noica mînca bătaie la închisoare), s-a convertit, după ’90 – ca Apostolul Pavel – la adevăr şi la înfierarea curajoasă a morţilor vinovaţi. În ţară se instalează, în sfîrşit, dreptatea şi ordinea morală. Talentul îşi reintră în drepturi. Criticul literar vorbeşte înaripat, în ultimele sale editoriale, despre Noua Zeelandă (unde, n-o să credeţi, e vară cînd la noi e iarnă) şi „forjează“ metafore măreţe, ca, de pildă, echivalarea Turului Franţei cu vechea „căutare a Graalului“. Ce putere de asociere! Ce gîndire liberă! Ce fineţe! Abia aştepţi să treacă săptămîna pentru a te adăpa din nou la fîntîna proaspătă a unor fragede consideraţii de acest gen.

O revoluţie radicală are loc şi în spaţiul limbii române. Toate posturile de televiziune au ca invitaţi mari stilişti ai exprimării neaoşe. Alături de moderatori, ei vorbesc o românească dulce, strigă voiniceşte unii la alţii, „pun în operă“ capodopere de mîrlănie şi agramatism. Şi fac şcoală. O sumedenie de forumişti de pretutindeni au înţeles semnalul şi se întrec în sudalme şi băşcălie sumbră. Dar asupra limbii nu avem timp să mai reflectăm. Urgenţele sînt altele: Noica, Paleologu et Co.

Mijloacele de comunicare au impus, din fericire, modele noi ale manifestării publice. C.V. Tudor e pe toate „canalele“ (potrivit cuvînt!), cînd ca expert politic, cînd ca patriot sîngeros, cînd ca bunic lubric, la chermezele Capatos. Mircea Badea furnizează, seară de seară, spectacole inimitabile de scos limba, şpagat, grohăială, chiţăit, furie sportivă şi veselie de birt. A simţit, probabil, că o minimă inteligenţă, un minim bun-simţ şi două-trei lecturi nu prea vînd. Şi s-a dat pe brazdă. O sumedenie de cocoane, nu lipsite de un anumit potenţial de umanitate şi graţie, s-au dat şi ele pe brazdă: îşi dau poalele peste cap, atacă viril, „mănîncă politicieni pe pîine“. Sorin Roşca Stănescu deconspiră securişti, Gigi Becali porcăie, creştineşte, pe toată lumea, Crin Antonescu se dă inteligent, iar Victor Ponta – eficace. Mădălin Voicu înfierează, competent, „derbedeii“ din biserică. Vedetele politice s-au împărţit în două: turnători care nu sînt securişti (Andrei Marga) şi securişti care nu sînt turnători (I. Ghişe). Lucrurile se aşază, încet-încet. Cu condiţia să ne ţinem de două-trei adevăruri cu greu cucerite: „Jos Băsescu!“, „Jos intelectualii lui Băsescu!“, „Jos colonizatorii europeni!“, „Sus noi şi-ai noştri!“ Dintre cele două Românii din arenă, a învins, slavă Domnului, România cea bună!