Două note
Una mai veche
Am scris la începutul săptămînii, pe blogul Adevărul, că mă simt depășit „epistemologic“ de revenirea în forță a unui discurs apologetic cu privire la comunism: că n-a fost chiar așa de rău cum pretind „anticomuniștii viscerali“, că multe erau mai bune atunci decît acum, ba chiar că soluția de viitor cea mai rezonabilă ar fi o revenire pioasă la premisele vechii orînduiri. Răsfoind însemnări mai vechi, am dat peste un mic text pe această temă, semn că „stafia comunismului“ ne (mă) bîntuie de mult. Reproduc, melancolic, însemnarea cu pricina.
De cîte ori televiziunile de-acum mă scot din minţi, mă tratez cu meditaţii retrospective despre televiziunea socialistă. E o tehnică pe care o recomand, în genere, tuturor nostalgicilor. Îmi dau totuşi seama că există deja, în mijlocul nostru, o generaţie care nu are acces la această tehnică, pur şi simplu pentru că s-a născut tîrziu. E o generaţie al cărei trecut nu e radical diferit de prezentul ei, ceea ce e totuna cu a spune că e o generaţie fără trecut. Pentru buna lor educaţie, sau, măcar, pentru buna lor informare, ar fi foarte util ca, o dată pe lună, postul naţional să difuzeze, cu titlu experimental, cele două ore ale televiziunii ceauşiste de la sfîrşitul anilor ’80. De văzut, nu era, în fond, nimic. Nu te uitai decît dacă erai deja spălat pe creier, sau dacă voiai să te înfurii, să-ţi oferi pretextul de a înjura. Disidenţa imposibilă (sau prea riscantă) pe faţă devenea o intensă ocupaţie privată. Puteai să-l terfeleşti pe marele conducător de pe ecran ca la uşa cortului şi să te culci, apoi, liniştit, cu conştiinţa datoriei împlinite.
În ce mă priveşte, pot adăuga experienţei comune o mărturie din interior asupra modului cum se făcea televiziune înainte de ’89. În anii ’70, aşadar într-o perioadă mai puţin radicală, ajunsesem – via Tudor Vornicu – să fiu invitat, din cînd în cînd, la anumite emisiuni de artă plastică. Dacă emisiunea era în direct, tensiunea ideologică era supremă. Îmi amintesc, de pildă, că, înaintea unui program supervizat de Dinu Săraru, a trebuit să debitez, preventiv, tot ce aveam de gînd să spun, înainte ca programul propriu-zis să înceapă. Vigilent, dl Săraru nu voia să rişte nici o surpriză. Dacă tînărul începător care eram ar fi luat-o razna? Dacă ar fi făcut vreo nefăcută? Precauţia era, la drept vorbind, inutilă, căci nimic nu m-ar fi putut împiedica să spun în emisiune altceva decît spusesem înainte. Psihologic însă, rezultatul era paralizant. Iar actorii scenariului aveau prilejul să părăsească, în final, studioul, cu o perfectă conștiinţă falsă. Eu – mîndru că nu acceptasem să adaug nici o notă politică comentariului meu, dl Săraru – mîndru că avesese curajul să rişte o emisiune în direct cu un oarecare.
Din păcate, puneam şi unele probleme de „ambalaj“. Aveam oarecari plete, iar pletele erau interzise. Drept care, părul îmi era prins cu o clamă la spate, iar regia îmi desena cu creta, pe podea, un cerc, din care n aveam voie să mă mişc. Cum mă mişcam, cum mi se vedeau pletele! Intram, deci, în platou, legat la gură de măsurile de siguranţă ale dlui Săraru, legat la păr de indicaţiile morale ale partidului şi legat de picioare prin ingeniozitatea regiei. De ce o făceam? Nu ştiu. Între altele, de prost ce eram! Ironia e însă că, urmărind prestaţia unora dintre oamenii noştri de televiziune de-acum, mă simt ispitit de demonul perfid al nostalgiei: n-aş şti ce să le leg mai întîi.
(Pentru corectitudine, trebuie să adaug, astăzi, că dlui Săraru nu i se pot contesta anumite isprăvi utile. Ca director de teatru bucureștean, a lăsat o amintire onorabilă, în condiții în care puțini știau să practice cu succes slalomul ideologic. Chiar și scena povestită mai sus confirmă – în context – o formă meritorie de îndrăzneală culturală: aducea în scenă un personaj încă neprofilat și nu-i punea samavolnic în gură fraze gata făcute. Ce e drept e drept...).
Una nouă
În comuna Voluntari, a fost adus Brîul Maicii Domnului. Nu vreau să fac acum comentarii despre scenografia, psihologia, teologia și estetica spectacolului provocat de acest mare eveniment. Cozi interminabile (cu frustrările aferente), pompă sacerdotală, politichie oficială „fină“. Într-un colț (dar lîngă „șefi“), dl Gigi Becali căsca strămoșește (ceea ce dădea, pînă la urmă, oareșce firesc solemnității generale), dna Firea era pupată de popor, poporul pupa prețioasa relicvă, adusă din Grecia. Rețin, deocamdată, un episod unic la nivel planetar: primarul orașului, în inevitabilul său discurs, a citat-o, evalvios și patriotic, pe însăși „Maica Domnului, care spunea (sic!) că România este grădina Maicii Domnului“! Două lucruri sînt epocale: 1. Dl Pandele are, în biblioteca sa, o raritate absolută: o colecție de ziceri ale Sfintei Fecioare, din care a putut spicui un pasaj. 2. Maica Domnului avea o (profetică) informație despre existența viitoare a unei țări numite România. Și o iubea ca pe propria Sa grădină. Ce poți să mai spui? Mare e grădina lui Dumnezeu!