Două chipuri ale memoriei
Dacă aş fi foarte tînăr, n-aş înţelege nimic. Şi nu din vina mea. Aş vedea, mai întîi, că se sărbătoresc 20 de ani de cînd doi importanţi scriitori români, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, au întemeiat un Memorial al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, incluzînd un muzeu (în clădirea sumbră a puşcăriei de la Sighetul Marmaţiei), un Centru Internaţional de Studii asupra Comunismului, o Şcoală de Vară – aflată la a 15-a ediţie –, o amplă bancă de date şi o colecţie de publicaţii, destinate, toate, să ţină la vedere, în conştiinţa publică, cicatricea uriaşă pe care anii dictaturii comuniste au lăsat-o pe trupul unei ţări şi al unui continent. Proiectul a fost asumat de Consiliul Europei, muzeul a devenit una din primele trei instituţii de acest fel din Europa şi a fost lăudat de personalităţi de prim plan ale Răsăritului rezistent, între care Václav Havel şi Vladimir Bukovski. Statul român a declarat instituţia Memorialului, prin lege, drept „ansamblu de interes naţional“. Carevasăzică, avem de-a face cu ceva important, cu o faptă masivă, monumentală, de natură să documenteze o tragedie istorică recentă, un episod tulburător, de martiraj colectiv, numărînd sute de mii de victime. E vorba de un spaţiu al adevărului (despre comunism şi despre esenţa răului), al reculegerii şi al unei necesare, igienice, profilaxii. E vorba de crime odioase, de un sinistru conglomerat de suferinţă omenească şi de efortul de a-i feri pe cei care au avut norocul de a nu fi contemporani cu mizeria anilor ’50, de funebre ispite ideologice.
Pe de altă parte, dacă m-aş uita la televizor, aş vedea, pe mai toate canalele, tot felul de emisiuni în care amintirea comunismului şi a slujitorilor lui devine mai mult sau mai puţin roz. Aş vedea foşti miniştri de pe vremea lui Ceauşescu, dar şi cetăţeni obişnuiţi, vorbind despre „părţile bune“ ale regimului său, despre ecoul internaţional al înţeleptei lui politici, despre dramaticul şi nemeritatul său sfîrşit. Cutare gazetar, şcolit în laboratoarele revoluţionare ale OTV-ului şi ajuns, între timp, aliat parlamentar al „ciocoilor“ înfieraţi pînă mai ieri spune că „se trăia mai bine“ sub comunism. Unde spune asta? La B1 TV, postul „băieţilor buni“, în ale cărui studiouri apar, de altfel, adesea, şi Vadim Tudor (amorez liric al Elenei Ceauşescu) şi Marinescu-Bideu, şi Dan Diaconescu, şi alţii... Figuri pitoreşti din gaşca lui Nicuşor Ceauşescu sînt, azi, vedete de televiziune. Adrian Păunescu a rămas, pînă la moarte, o icoană a civismului omagial. Foşti ofiţeri de securitate dau lecţii de patriotism şi democraţie, mormîntul soţilor Ceauşescu e obiect de cult, viaţa şi moartea lui Nicu sînt dezbătute des, sub bagheta unor moderatori ignari şi dornici de senzaţii ieftine, în prezenţa unor „experţi“ nostalgici. Lui Traian Băsescu însuşi i-a scăpat printre dinţi afirmaţia că primii zece ani ai dictatorului n-au fost răi. Lista perplexităţilor ar putea continua indefinit. Ce să mai înţelegi? Pînă la urmă, a fost bine sau rău? Care dintre cele două specii de memorie trebuie validată? Memoria comunismului înţeles ca mare catastrofă istorică, sau memoria comunismului „cu faţă umană“, bun în principiu, dar „prost aplicat“, generos, dar „cu unele lipsuri“? Iar dacă ni se va spune că „adevărul e undeva la mijloc“, avem dreptul să ne întrebăm unde e „mijlocul“, între cadavrul lui Iuliu Maniu şi blocurile cenuşii de pe Moşilor, între asasinarea lui Gheorghe Ursu, revolta muncitorilor braşoveni, condamnarea lui Radu Filipescu, pe de o parte, şi mîndrele spectacole cu „Cîntarea României“, sau stadioanele festive dedicate „Conducătorului“, pe de alta? Ce înseamnă „mijlocul“ unei interminabile cozi la lapte sau la gheare de pui? Care este „mijlocul“ unei minciuni, devenită politică de stat?
Cum ziceam la început: dacă aş fi foarte tînăr, n-aş înţelege nimic. N-aş şti să aleg între memoria ca formă a doliului şi memoria ca formă a uitării. Iar privind cu un ochi rău (dar legitim) chiar lista fondatorilor Memorialului de la Sighet, m-aş sminti, probabil, şi mai abitir. Căci regăsesc acolo numele unei doamne care, după ce a produs un excepţional serial de televiziune despre temniţele comunismului, s-a trezit, de curînd, echivalînd condamnarea lui Iuliu Maniu cu aceea a lui Adrian Năstase. Ce să mai cred? Ca să nu mai spun că în aceeaşi echipă tronează şi un domn care s-a distins îndelung ca militant anticomunist, pentru a sfîrşi braţ la braţ cu partidul unui discipol al lui Che Guevara, manifestîndu-se furios pînă la isterie cînd aude de singurul preşedinte postdecembrist care, de bine de rău, a condamnat oficial comunismul. E memoria o formă de schizofrenie? Cîte contrarii pot subzista în sufletul unui singur om? Şi, pînă la urmă, cine va şti să spună tinerilor de azi şi de mîine ce trebuie să-şi amintească?