Distracţii comuniste şi postcomuniste

12 ianuarie 2010   SITUAȚIUNEA

Ce vremuri! Ce programe! Ce rîs sănătos! Moţăiam în fotoliu, dar ştiam că pe la trei şi ceva urmează un monolog al lui Horaţiu Mălăele, şi nu se putea, mă-nţelegi, să-l ratez, aşa că dormitam două ceasuri pe fond de „muzică de pahar“ pentru a prinde cinci minute cu Mălăele. Vorbesc, desigur, despre programele de Revelion de dinainte de 1989. Îmi veţi spune că atunci era un singur post de televiziune, şi acela controlat de partid, iar eu eram un mare naiv dacă îmi închipuiam că – bunăoară – monologul lui Mălăele putea să scape de cenzură sau putea fi altceva decît se aprobase prin birourile oficialilor vremii. Poate că eram. Dar merita. În noaptea de Revelion, puteai să „prinzi“ cîte-o poantă bună, cîte-un text aluziv – în atmosfera aceea încărcată şi supravegheată, în care toţi ne făceam că plouă şi că luăm de bun tot ce ne zice Partidul – sau, pur şi simplu, cîte-un text destul de banal, dar bine interpretat de nişte mari actori. Un critic de teatru mi-a spus, pe la începutul anilor ’80, că teatrul şi filmul românesc (prinse atunci în chingile „indicaţiilor de partid“, care cereau spectacole şi filme cu conţinut „revoluţionar“, care „să reflecte marile transformări“ etc., etc.) rezistă prin „miracolul actorului român“, care e capabil să producă emoţie din aproape orice: indiferent ce text îi dai, „scoate“ ceva din el. Aşa încît, înainte de 1989, Revelionul la televizor era aşteptat, între altele, tocmai pentru a vedea nişte mari actori (Toma Caragiu, Dem. Rădulescu, Stela Popescu, Horaţiu Mălăele, Radu Gheorghe şi alţii) în scenete, cuplete, monologuri mai mult sau mai puţin bine scrise, dar cu siguranţă bine rostite, jucate, interpretate. Despre Toma Caragiu se spunea – era deja folclor – că te poate face să rîzi doar citind din cartea de telefon. O „probă“ în acest sens a dat-o într-o noapte de Revelion, într-un monolog în care nu făcea altceva decît să citească, pocind pronunţia, dar cu o intonaţie de o mare subtilitate, „modul de întrebuinţare“ de pe plicul sîrbesc de supă „Vegeta“ şi de pe nu ştiu ce deodorant polonez (la mare căutare atunci – precizez pentru tinerii care au deschis nu doar televizorul, dar şi ochii, mai tîrziu de 1989; deci, ca să fie clar, drag tineret: pe vremea aceea nu se găseau deodorante şi alte chestii de strictă utilitate, da? Mulţumesc pentru înţelegere). Ce vedem acum? Acum, cînd democraţia, economia de piaţă, intrarea în UE şi toate celelalte ne-au adus pe cap atîtea televiziuni şi atîtea vedete încît nu ne mai putem lua ochii de la ele? Vedem aşa: dacă pe vremea comunismului unicul post de televiziune existent atunci găsea de cuviinţă să realizeze un program special de Revelion la care începea să lucreze de prin august, astăzi, televiziunile noastre libere şi comerciale găsesc de cuviinţă să realizeze – toate! – programe speciale, la vivat concurenţa, care va să zică! Şi cu ce ne alegem noi, telespectatorii, din asta? Cu manele, glumiţe cu tentă sexuală, texte lăbărţate scrise de tot felul de amatori care au „prins“ un vad bun, băieţi de gaşcă şi fete cu picioare lungi care s-au convins că „asta vor“ guvizii din faţa televizorului şi, prin urmare, au luat decizia strategică (susţinută de marii manageri ai televiziunilor noastre de mare succes, care ştiu să scoată banu’ din orice şi în orice condiţii) că tre’ să-i dăm poporului ceea ce ne cere. Da? Nu. Poporul „cere“ sau pare să ceară pentru că asta i se dă de atîţia ani, de pe vremea cînd emisiunea matinală a lui Florin Călinescu decreta „te uiţi şi cîştigi“. La Revelion, care va să zică – ocazie specială, mult aşteptată de telespectatori – televiziunile se străduiesc, pe mii de euro, să adune la un loc vedete cît mai multe, ca să ia faţa concurenţei. Bun. Pot să înţeleg, acum e capitalism. Dar – şi asta nu mai pot să înţeleg – toate vedetele la un loc nu ajung nici măcar la 1% din performanţa lui Toma Caragiu de a ne binedispune citind cartea de telefon sau „modul de întrebuinţare“ de pe supa sîrbească. Toţi maneliştii de mare audienţă nu sînt în stare să ne facă să simţim ceea ce Horaţiu Mălăele ne sugera într-un monolog în care vărsa vinul ba în pahar, ba în chiuvetă, şi încurca (pe măsură ce vinul îşi făcea efectul) paharul cu sticla, dopul cu chiuveta etc. Încuiaţi şi cenzuraţi cum eram pînă în 1989, aşteptam distracţia de la Revelion cu sufletul la gură, sperînd în vreo „şopîrlă“ (Toma Caragiu a avut un celebru monolog chiar despre „şopîrlă“...) sau în vreo aluzie care să ne facă într-adevăr acea noapte „altfel“ decît celelalte, în ciuda ideologiei, a cenzurii, a partidului, a penuriilor de tot felul. Trei minute cu Toma Caragiu ne dădeau atunci energie pentru nu ştiu cîte ore de televiziune „pe linie“. Acum? Acum, în noaptea de Revelion, am avut parte de aceleaşi „distracţii“ şi de aceleaşi personaje pe care le vedem zilnic la Măruţă, la Taraf TV sau te miri pe unde. Distracţii proaste, grosiere, construite la repezeală doar pe criteriul audienţei („să nu aibă concurenţa mai mult decît noi!“). Şi ce-i cu asta? Nimic. Cu siguranţă o nostalgie personală. Cu siguranţă constatarea diferenţei între mari actori care (chiar şi din texte mediocre) ne distrau subtil şi inteligent şi „vedete“ dispuse să facă orice pentru a avea succes (problema lor fiind însă aceea că nu ştiu să facă mai nimic). Plus – dar asta o las pentru altă dată – convingerea amară că sîntem o naţie care nici să se distreze nu mai ştie... Nici măcar „la cumpăna dintre ani“...

Mai multe