Dinţii lui Berlusconi
Ştirea cea mai difuzată pe glob în ultimele zile a fost atacul asupra premierului italian Silvio Berlusconi. Ieşit de la un miting electoral să-şi salute admiratorii în Piaţa Domului din Milano, Berlusconi a fost lovit cu o „copie“ în miniatură a Domului (făcută din marmură şi pusă pe un suport de metal), din acelea care se vînd la tarabele cu artizanale destinate să golească buzunarele turiştilor dornici de suveniruri.
Autorul atacului, Massimo Tartaglia, are probleme psihice: a fost internat de mai multe ori şi este controlat periodic de un psiholog. Premierul a fost internat şi are nevoie de peste 20 de zile pentru refacerea completă: are doi dinţi rupţi, o fractură la nas, contuzii destul de grave pe faţă şi a pierdut o jumătate de litru de sînge.
Dacă în lume a fost exploatat caracterul de senzaţie, în Italia întîmplarea a stîrnit o mare dezbatere. A fost pus în discuţie sistemul de protecţie al premierului. Ministrul de Interne a declarat că agenţii de pază „au reacţionat exemplar“, dar un fost agent din garda de corp a lui Ronald Reagan a spus, într-un interviu în La Stampa, că agenţii italieni au greşit: n-au asigurat un spaţiu liber în jurul premierului (astfel încît să ţină publicul la distanţă), n-au plasat maşina într-un loc protejat, cu un culoar de „ieşire“ şi n-au instalat porţi de control pentru obiecte metalice în Piaţa Domului. Dincolo de aceste chestiuni mai degrabă tehnice, dezbaterea a cuprins lumea politică italiană. Toţi liderii politici (inclusiv cei din opoziţie) i-au adresat lui Berlusconi, bineînţeles, mesaje de compasiune şi solidaritate, toţi au respins ferm recurgerea la mijloace violente. Dar purtătorul de cuvînt al Guvernului a declarat că atacul este o consecinţă a climatului politic tensionat. Iar preşedintele Senatului, Renato Schifani, a spus că „Berlusconi poate guverna bine sau rău, dar nu trebuie demonizat adversarul politic“. Ceva asemănător a declarat şi preşedintele Italiei, Giorgio Napolitano, dar în termeni mai diplomatici: „trebuie să fim toţi îngrijoraţi – toţi italienii care cred în democraţie şi care ţin la respectarea convieţuirii paşnice“; „premierul are un mandat de cinci ani, aşa încît nu trebuie căutate «scurtături» şi nu trebuie văzute comploturi acolo unde nu există“; instituţiile „trebuie să se respecte reciproc, să-şi măsoare cuvintele oriunde s-ar vorbi – la congrese, în pieţe sau la televizor“.
Chiar dacă, pînă la urmă, gestul lui Massimo Tartaglia va fi pus pe seama labilităţii sale psihice, dezbaterea nu e lipsită de sens şi de conţinut. Berlusconi şi coaliţia sa de centru-dreapta au cîştigat alegerile – în faţa unei stîngi divizate şi slabe – şi, în ultima vreme, a creat diverse scandaluri (divorţul, presupuse relaţii cu june aspirante la statutul de vedete etc.). Mulţi italieni sînt fascinaţi de talentul lui de grande communicatore, mulţi sînt de-a dreptul enervaţi. Are probleme cu justiţia de multă vreme, dar a scăpat cu faţa curată din numeroasele procese în care era acuzat de acte de corupţie, evaziune fiscală, spălare de bani şi altele. Preşedintele Italiei – ales de Parlament şi care, conform Constituţiei, nu are puteri efective, e mai degrabă un factor de echilibru, un arbitru al jocului politic – face aluzie, în declaraţia sa „diplomatică“, la tonurile violente practicate în disputele politice. Berlusconi, ce-i drept, este un „premier-jucător“, „are dinţi“, muşcă: vorbeşte adesea „pe şleau“, acuză partidele de stînga ca fiind „criptocomuniste“, îi acuză pe procurori că ar fi manipulaţi de opozanţii şi de duşmanii săi, vorbeşte în termeni duri despre jurnaliştii care îl critică. La rîndul ei, opoziţia l-a acuzat adesea pe Berlusconi că e „autoritar“, că vrea să instituie un regim asemenea celui al lui Mussolini ori că vrea să creeze un stat poliţienesc. Faptul că e proprietarul unui mare trust mediatic (ceea ce a dus Italia, în clasamentele internaţionale, din categoria ţărilor cu presă liberă în aceea a ţărilor cu presă „parţial liberă“) i-a adus acuze de manipulare şi de „dictatură prin TV“. Iar incidentul din Piaţa Domului i-a făcut pe jurnalişti să investigheze blogurile şi reţelele sociale pro- şi anti-Berlusconi. La Stampa descoperă, astfel, că pe Facebook, Youtube şi alte asemenea site-uri se poartă „un război al tuturor împotriva tuturor“ (http://www.lastampa.it/ redazione/cmsSezioni/politica/200912articoli/50381girata.asp). După atacul din Piaţa Domului, au apărut mii de mesaje care exprimau admiraţia pentru „forţa şi curajul“ lui Massimo Tartaglia, dar şi altele care acuzau, în termeni violenţi, opoziţia şi justiţia care „îi fac probleme“ lui Silvio Berlusconi. Dar mesaje care îndemnau la violenţă împotriva lui Berlusconi (pentru „a scăpa ţara de el“) existau şi înainte. Ca urmare, Guvernul va propune un decret care să permită blocarea site-urilor care „instigă la violenţă“ (de fapt, va relua o propunere mai veche, la care renunţase). Evident, opoziţia respinge o asemenea măsură. Preşedintele Italiei încearcă din nou să calmeze lucrurile, spunînd că în societatea italiană există o coeziune mai mare decît în politică. Deocamdată însă, spiritele sînt (şi mai) încinse, iar comportamentul tinde să devină schizoid: toată lumea politică invită la „tonuri mai calme“, dar nimeni nu vrea să facă primul pas.
Orice asemănare cu alţi „jucători“ politici, cu alţi „criptocomunişti“ sau alte „tonuri“ violente e pur întîmplătoare...