Din nou despre colectivism
Dl Vintilă Mihăilescu a formulat, în numărul trecut al publicaţiei noastre, unele rezerve în legătură cu articolul meu „Înapoi la colectivism?“. De asemenea, dl Ştefan Brăgărea – cu care am fost coleg încă din şcoala primară – mi-a trimis la redacţie o scrisoare cu obiecţii legitimate de calitatea lui de cercetător în spaţiul ştiinţelor naturale. Mai întîi, le mulţumesc celor doi că mă citesc. Cu Ştefan Brăgărea, lucrurile sînt relativ simple. Înamorat, în chip nobil, de ceea ce face, s-a simţit vizat de observaţiile mele cu privire la tendinţa de a aluneca prea uşor de la efortul individual la munca de echipă. În lumea ştiinţifică de azi – zice domnia sa – nici nu se mai poate altfel. Păi, şi eu zic la fel, în chiar corpul articolului meu. Citez: „Într-un laborator şi în perimetrul ştiinţelor naturii, efortul colectiv e, fireşte, legitim.“ Neliniştile mele se refereau la „ideologizarea“ procedurii cu pricina şi la înclinaţia de a o „exporta“ în toate domeniile vieţii intelectuale. (În domeniul umanioarelor, de pildă.) Sugeram, e drept, că şi în cercetarea fundamentală din zona ştiinţelor exacte, transformarea unei necesităţi (tehnice) în regulă (obligatorie) poate altera exerciţiul creativităţii. Aşa că, dragă Toto, „dracul“ din mine nu e chiar atît de negru. Poţi să-ţi vezi liniştit de treabă, „în doi, în trei, în cîte cîţi vrei“ (vorba lui Arghezi). Mă bucur, oricum, că încă îmi scrii în nume propriu (deşi mi-e clar că reprezinţi cel puţin 82 de colegi...).
Nici cu amicul Vintilă nu sînt într-un dezacord foarte grav. Doar că eu sînt mai pesimist şi mai bombănitor. Eu văd unele riscuri, acolo unde el vede un peisaj cvasinormal. Împărtăşim, totuşi, impresia că, de la o vreme, „modelele performanţei din ştiinţele exacte“ „pogoară“ abundent asupra ştiinţelor umaniste. Dar chiar asta e axa textului meu! Am intrat la idei cînd dna Gronenborn a proclamat generalizarea inevitabilă a muncii colective, într-un viitor previzibil. De vreme ce numai pluridisciplinaritatea are acces la adevăr înseamnă că numai „echipa“ e îndreptăţită să-l caute. Mie asta mi se pare un sofism. Încă o dată: nu contest „aglomeraţia“ benefică a laboratoarelor, a marilor institute de cercetări pe un domeniu dat. În asemenea cazuri, ai dreptate, dragă Vintilă: „Colectivismul nu e neapărat rău.“ Dar, cel puţin deocamdată, nici tu însuţi nu pari să-l fi adoptat în excelentele tale investigaţii sociologice. Nu te văd – şi nici nu vreau să te văd – semnîndu-ţi cărţile cu un indefinit plural onomastic. A, da, accept să te văd „coordonator“ al unui „colectiv“ de specialişti, pe coperta unui volum tematic, în care fiecare (repet: fiecare) autor îşi publică reflecţiile proprii. Dar asta e altceva. Şi aici, dă-mi voie să-ţi reproşez – amical – că bagi lucruri distincte în aceeaşi oală. Te întrebi retoric: „Asocierile agrare sînt rele? Familia noastră tradiţională e rea? Vechile comunităţi săteşti erau rele?“ Nu, fireşte. Unde m-am legat eu de ele? Ba chiar mă mir că te-ai oprit cu exemplele aşa de repede. Şi că mă crezi atît de îngust la minte încît nu percep diferenţa între „colectivism“ şi „echipă“. Ca şi cum eu pretind că se poate juca fotbal de unul singur, că soliştii n-au nevoie de orchestre, sau că chirurgii n-au nevoie de secondanţi, asistente, anestezişti etc. Ca să nu mai spun că ar fi trebuit să-ţi închipui că, nărăvit cum sînt de oarecari studii religioase, ştiu cîte ceva despre Treime, despre comuniune şi cuminecătură, despre duhul comunitar („Unde sînt doi sau trei adunaţi în numele Meu...“). Dar, la rîndul tău, nu poţi confunda „colectivismul“ cu „comunitatea“ şi nu poţi să nu iei notă de primejdiile „masificării“, ale „spiritului gregar“, ale standardizării, ale invaziei sferei publice asupra sferei private. Colectivismul nu e neapărat rău? De acord. Dar nu e nici neapărat bun (fie el „comunist“ sau nu). Sigur că, pornită pe această cale, discuţia dintre noi ar merge foarte departe, dincolo de limitele unui schimb de replici într-o gazetă. Dar poate o vom face cîndva, la o masă bună. Apropo, să nu uităm „comesenia“ ca specie fericită a „colectivismului“. Şi dialogul – o bună măsură între „mulţime“ şi „singurătate“.