Din nou despre clasa de mijloc
Nu intenţionam să mai abordez chestiunea, dar ar fi nepoliticos să-l las pe colegul de dileme şi amicul Gabi Giurgiu fără un răspuns la întrebarea cît se poate de limpede formulată în numărul anterior: „Îl rog pe domnul Mihăilescu să mă lămurească ce fel de clasă de mijloc avem, cum o definim şi, mai ales, în ce direcţie împinge ea ţara.“
Păi, dragă Gabi (sper că nu te superi că nu-ţi spun „stimate domnule Giurgiu“...), dacă am fi doar între noi, la o cafea, ţi-aş mărturisi că habar n-am să răspund la întrebările tale şi m-aş întoarce la cafea. Aşa însă, dacă m-ai scos în public, trebuie musai să formulez măcar o părere (de antropolog, se-nţelege).
Să pornim de la identificarea acestei clase de mijloc. Ai dreptate, desigur, să spui că „stabilirea unei anumite limite inferioare a venitului anual a devenit un criteriu insuficient.“ De fapt, a fost totdeauna insuficient, dar a fost o primă aproximare utilă mai ales pentru comparaţii în timp şi spaţiu. Să pornim însă de la precizarea pe care o faci tu, referitoare la definiţia dată de The Economist prin 2009 (de fapt, e mult mai veche): cineva „este în clasa mijlocie dacă, după ce îşi plăteşte mîncarea şi alte cele absolut necesare supravieţuirii, îi mai rămîne o treime din venituri la dispoziţie să cumpere ce-i trece prin cap.“ O să rîzi, dar şi lucrul acesta este destul de relativ. Uite, de pildă, un studiu Nielsen recent a împărţit populaţiile din lume în trei categorii, cam cum spui tu, una care îşi asigură doar strictul necesar, una care, trăind decent, îşi poate permite să facă şi diverse alte cheltuieli după cum o taie capul (cam definiţia clasei de mijloc) şi una care nu are restricţii la cheltuieli. Ei bine, zonele cele mai sărace şi cu familiile cele mai mari (Asia – Pacific şi Orientul Mijlociu – Africa) au şi procentul cel mai mare (17%) de persoane care declară că îşi permit să cheltuiască liber/fără constrîngeri, precum şi cel mai mic procent (36%) de persoane care îşi pot asigura doar strictul necesar. Dimpotrivă, SUA au cel mai mic procent de persoane care îşi permit să cheltuiască liber (9%), 51% declarînd că îşi pot asigura doar strictul necesar. După aceste criterii cît se poate de „obiective“, clasa de mijloc acoperă 47% în Asia – Pacific, dar doar 37% în Europa, unde clasa de sus reprezintă 11% din populaţie, iar cea de jos – 52%. „Să fie oare clasa de mijloc o «stare de spirit»?“ se întreabă autorii. Nici chiar aşa, dar este clar că nu doar puterea de cumpărare, ci şi „strictul necesar“ sînt mai relative decît ne imaginăm, cultura băgîndu-şi iarăşi coada în treburile economiştilor.
Care e situaţia în România, din acest punct de vedere? În studiul Nielsen, 81% dintre români ar intra în clasa de jos, trăind la limita decenţei, adică fără să-şi permită să facă cheltuieli de voie (procentul celor care au bani doar pentru strictul necesar este pe undeva la 40-50%). Asta ar plasa clasa noastră de mijloc, plus cea superioară, pe undeva la 20% din populaţie.
Să o luăm şi altfel: cam două treimi dintre români se autopercep ca făcînd parte din clasa de mijloc. De asemenea, conform unui studiu CCSB din 2012, 79% dintre români se consideră a nu fi nici săraci, nici bogaţi, (adică aşa, cam la mijloc), 14% se percep ca fiind săraci şi 6% ca fiind bogaţi. Oricum ai lua-o, imaginea noastră despre „clasa de mijloc“ este una fără prea multă legătură cu „realitatea“ socio-economică, fiind mai degrabă una morală, despre un ideal ţărănesc al măsurii: e ruşine să fii sărac, dar nici prea bogat nu dă bine. Este perfect congruent şi cu o altă constatare – a lui Dorin Bodea, de data aceasta: cîştigul financiar este pe locul 37 al valorilor personale ale angajaţilor din România, dar este considerat a fi pe primul loc pentru toţi ceilalţi români. De asemenea, două treimi din populaţia noastră urbană au o părere proastă şi foarte proastă despre oamenii bogaţi, în general (IRES, 2012). Cu astfel de valori şi credinţe e cam greu să închegi o clasă de mijloc conştientă de sine şi care să „împingă ţara“ cumva.
Şi ajungem acum la o altă problemă, mai complicată: dacă vorbim despre „clasa de mijloc“ înseamnă că vorbim în termeni de „clasă“, nu? Or, cu sau fără Marx şi distincţia dintre clasă în sine şi clasă pentru sine, o clasă socială este un grup de indivizi care împărtăşesc resurse, statut, valori şi interese similare şi, nu în ultimul rînd, au o anumită identitate colectivă, ştiind cam cine sînt şi ce vor. Însă o astfel de unitate, fie ea şi relativă, încă nu există la noi. Dimpotrivă, dominantă este ceea ce sociologii numesc incongruenţa de status: au bani, dar n-au cultură, au educaţie, dar n-au bani, au slujbă şi statut social, dar n-au nici bani, nici cultură etc.
Şi încă ceva. Majoritatea românilor se înghesuie în categoria „clasă de mijloc“, şi pentru că noi le dăm doar trei posibilităţi de alegere: sînteţi jos, sus sau la mijloc? Ia să folosim mai multe variante, să-i întrebăm dacă sînt muncitori sau ţărani (sînt şi astea clase, nu?) sau dacă sînt clasa aia a deprivaţilor, a lumpenproletariatului, mai jos decît „simpla“ sărăcie? Poate că şi peisajul stratificării sociale din România s-ar nuanţa puţin. Cu atît mai mult cu cît există, de pildă, şi un soi de clasă de mijloc emergentă în mediul rural, care nu prea împărtăşeşte multe caracteristici cu cea urbană. Ba chiar nici clasa de mijloc din provincie nu este chiar la fel cu cea din Capitală.
Am reuşit deci să evit cu eleganţă întrebările tale, dar sper că te-am convins că problema este exact aşa de complexă pe cît ţi-o închipui. Mă întorc astfel la thymocraţia mea, care nu este (încă) o clasă, dar a devenit un grup social destul de coerent şi consistent, conştient de sine, care ştie ce vrea şi care, da, împinge ţara în direcţia bună. Să-l lăsăm, deci, să crească mare!...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.