Din ciclul „Experienţe de neuitat“
Acum vreo săptămînă, am primit un telefon care a reuşit să mă stupefieze. Precizez că am prostul obicei să răspund oricărui apel, chiar dacă nu recunosc numărul apelantului, chiar dacă sînt suficient de păţit ca să nu mai risc noi şi noi experienţe istovitoare, isterizante, amuţitoare. Aşadar, am răspuns. O voce feminină s-a recomandat cuviincios, adăugînd imediat că nu e „din presă“, că e o simplă „persoană fizică“, doritoare să-mi răpească strict trei minute din viaţă, deşi îşi închipuie cît sînt de ocupat. Îmi cerea, aşadar, o întîlnire. A mai mărturisit că n-ar vrea să-mi spună de unde are numărul meu de telefon, ca să nu creeze o situaţie delicată. Nu eram în Bucureşti şi, pe de altă parte, ştiam cum e chestia cu „doar trei minute“, „deşi ştiu cît sînteţi de ocupat“. Am încercat, deci, sinucigaş, să rezolv problema pe loc: „Despre ce e vorba?“ – am întrebat, deşi doamna era de părere că o întîlnire „faţă către faţă“ ar fi fost mult mai convingătoare. Pînă la urmă, am căpătat, totuşi, unele lămuriri: „Uitaţi, eu şi soţul meu ţinem împreună un restaurant, o afacere privată. Şi avem un foarte bun prieten care vă admiră enorm. V-a citit toate cărţile, vă invocă tot timpul, ştie o mulţime de citate din opera dumneavoastră. În curînd e ziua lui şi ne-am gîndit să-i facem o surpriză plăcută. Ideea ar fi să veniţi şi dumneavoastră la masa festivă pe care vrem să i-o oferim şi să participaţi la petrecere.“ Auzisem bine? Eram „închiriat“ ca entertainer-surpriză la un chef? Eram „cadoul“ scos din pălărie pentru distracţia generală şi mai ales pentru sărbătoritul familiei? Pînă să mă hotărăsc dacă să rîd cu lacrimi sau să închid telefonul, am început să perorez: „Doamnă dragă, mă întreb sincer ce credeţi despre mine, de vreme ce vă imaginaţi că pot fi «agăţat» de absolut oricine pentru mici chermeze prieteneşti. Ne cunoaştem în vreun fel? Ştiţi cu ce mă ocup? Ştiţi ce vîrstă am? Ştiţi ce agendă am? Vă puteţi închipui cum ar arăta viaţa mea dacă le-ar trece prin cap mai multor «admiratori» să mă treacă în programele lor de divertisment? Mă luaţi drept Florin Salam? Drept Ion Dolănescu? Nu-i invoc dispreţuitor, dar vreau doar să vă atrag atenţia că mă socotiţi «branşat» la altă meserie! Vreţi un invitat notoriu? Dar e plin de vedete de tot soiul care, poate, ar fi dispuse să vă satisfacă. De ce nu Dan Negru? De ce nu Bănică Junior? De ce nu Vârciu şi atîţia alţii? Păcat că nu mai trăieşte bietul Vadim. Venea sigur!“
Vocea de la telefon devenea tot mai stingherită, pe măsură ce perplexitatea mea lua proporţii. „Nu m-am gîndit că o s-o luaţi aşa! Intenţia mea a fost bună. Am vrut, pur şi simplu, să fac o bucurie unui prieten.“ „Spuneţi-mi, măcar, cum aţi ajuns la telefonul meu!“ „Propriu-zis, indirect, de la o televiziune.“ Bravo, am ajuns de vînzare pe sub mînă! Am terminat conversaţia şi am căzut pe gînduri. Spre sfîrşit, doamna de la capătul firului dădea în plîns, ceea ce, fireşte, m-a înduioşat. Am început să mă simt ca un răzgîiat nevricos, nemilos, nerecunoscător. În fond, era vorba de expresia – poate stîngace – a unei preţuiri candide. Pe de altă parte, nu-mi puteam reţine senzaţia că tipul acesta de solicitare nu e chiar în regulă, că nu oricine are nervii să sune pe cineva cu care n-are nici un contact prealabil şi să-i ceară o piruetă decorativă cu ocazia unui eveniment intim. Într-un tîrziu, am ajuns la două concluzii: 1) Aveam de-a face cu o
, explicabilă printr-o mutaţie de valori, de stilistică socială, de reguli comportamentale, la care generaţia mea n-a visat niciodată. E o dezinvoltură devenită posibilă prin manipularea sau proasta înţelegere a „democraţiei“, a „libertăţii“, a „îndreptăţirii“ de a cere, fără ezitare, satisfacerea promptă a dorinţelor proprii. Trebuie să fii autentic, necomplicat, îndrăzneţ. Trebuie
ce vrei,
ce vrei şi
ce vrei. Să terminăm cu fasoanele „elitiste“! „Matale ai ieşit pe scenă, păi atunci fă bine şi suportă consecinţele. E dreptul meu să te utilizez, să te tratez ca pe o marfă mereu disponibilă, ca pe un ingredient pe care îl pot introduce în reţeta mea de viaţă, după bunul meu plac! Nu-ţi convine? Atunci stai acasă. Nu te mai vîntura pe scena publică. Şi adică de ce să nu te chem la chermeza mea? Nu sîntem egali? N-avem aceleaşi drepturi? Cine te crezi? Zi mersi că te-am luat în seamă!“ 2) N-o pot acuza pe doamna de la telefon de tipul de aroganţă portretizată mai sus. Sînt dispus să cred că era, mai curînd, victima unei specii – perdante – de… inocenţă. Dar era, certamente, victima unei educaţii de bază deficitare, a unei neglijenţe pedagogice, cu efecte din ce în ce mai neplăcute printre cei mai tineri. O asemenea educaţie te învaţă să faci, încă de la o vîrstă fragedă, diferenţa dintre „ce se cade“ şi „ce nu se cade“, dintre ce se cuvine şi ce nu se cuvine, dintre pudoare şi neruşinare. O asemenea educaţie te învaţă să te gîndeşti de două ori înainte de a da drumul primului impuls, primei trăsnăi care-ţi trece prin cap.
O să zică unii că m-am supărat degeaba pe biata fată, că îmbătrînesc urît, că nu ştiu să mă bucur de semnele unei preţuiri pe care alţii ar considera-o măgulitoare, indiferent ce forme ar îmbrăca. Se poate. Nu mai ştiu ce să fac şi ce să cred. În orice caz, decocamdată, am hotărît să-mi schimb numărul de telefon.