Dilema idiotului

29 aprilie 2015   SITUAȚIUNEA

Singur în garsoniera lui, Alain constată că încă mai simte durere în umăr şi îşi spune că tînăra care, cu două zile în urmă, se ciocnise de el cu o asemenea eficienţă trebuie s-o fi făcut intenţionat. Nu i-a putut uita vocea stridentă care-l numise „idiot“ şi îşi auzea din nou propriul „pardon!“ rugător, urmat de răspunsul: „Tîmpitule!“ 

– îşi întreabă el, mai mult retoric, prietenul.

Şi urmează una dintre cele mai ironice şi fundamentale parabole ale lui Kundera:

– Să te simţi sau să nu te simţi vinovat. Cred că aici e totul. Viaţa e o luptă a tuturor contra tuturor. Se ştie. Dar cum se desfăşoară lupta asta într-o societate mai mult sau mai puţin civilizată? Oamenii se pot năpusti unii la alţii de cum se zăresc. În loc de asta, se străduiesc să arunce pe celălalt oprobriul vinovăţiei. Va pierde cel care-şi recunoaşte vina. Mergi pe stradă, cufundat în gînduri. Venind spre tine, o fată, de parcă ar fi singură în lume, fără a se uita nici în stînga, nici în dreapta, merge drept înainte. Vă ciocniţi. Şi iată momentul adevărului. Cine-l va insulta pe celălalt şi cine va spune pardon? E o situaţie exemplară: în realitate, fiecare dintre cei doi este simultan îmbrîncitul şi îmbrîncitorul. Şi totuşi, există unii care se socotesc imediat, în mod automat, îmbrîncitori, aşadar vinovaţi. Şi sînt alţii care se văd mereu, imediat, în mod automat, îmbrînciţi, aşadar îndreptăţiţi, gata să-l acuze pe celălalt şi să-l pedepsească. Tu, într-o asemenea situaţie, te-ai scuza sau ai acuza?

– Eu, cu siguranţă, aş spune pardon.

– A, bietul de tine, şi tu aparţii aşadar armatei pardonarzilor. Crezi că-l poţi îmbuna pe celălalt cu pardonul tău.

– Sigur că da.

– Şi te înşeli. Cine se scuză se recunoaşte vinovat. Şi, dacă te recunoşti vinovat, îl încurajezi pe celălalt să continue să te insulte, să te denunţe, public, pînă la moarte. Sînt urmările fatale ale primului pardon.

– E adevărat. Nu trebuie să spui pardon. Şi totuşi, aş prefera o lume în care oamenii să spună pardon cu toţii, fără excepţie, fără rost, exagerat de mult, pentru nimic, în care s-ar încurca în pardonuri…

Dimineaţa, la cafea, am reluat dialogul lui Kundera cuvînt cu cuvînt şi am început să-l întorc pe toate feţele. Apoi am început să mă las în voia amintirilor şi analogiilor, adică să bat cîmpii, cum ar veni. Îmi cer deci scuze pentru ceea ce urmează… 

şi

. Sîntem

. Venim unul spre altul. Ne ciocnim: iată, într-adevăr, „momentul adevărului“, arhetipul oricărei întîlniri sociale. Totul depinde de ce se va întîmpla în acest moment.

Dar dacă nu o fac, cine va ataca şi cine va fugi? Cine va fi cel „puternic“ şi cine cel „slab“? Cine va face loc celuilalt şi cine va ocupa locul celuilalt? Se va simţi cineva îndreptăţit să ocupe locul, iar altcineva dator să facă loc? (Apropo, nici nu am observat pînă acum ce frumoasă este această expresie, „a face loc“, loc pentru Celălalt, ca să fie şi el „un om la locul lui“!…) Sau poate, la momentul ciocnirii, cei doi se vor recunoaşte ca oameni şi vor decide să se

Am realizat brusc că despre toate acestea şi doar despre acestea vorbesc şi ştiinţele sociale de cînd au căpătat o voce a lor. Iar toate acestea se cheamă

Căci toate societăţile, pentru a fi şi a rămîne societăţi, au trebuit să dea un răspuns clar şi răspicat la toate aceste întrebări şi la multe altele care derivă din ele. Pe scurt, au trebuit să repartizeze rolurile de „Pardon!“ şi „Idiotule!“ şi să asigure regia minuţioasă a jocului social. I-au legitimat astfel pe unii să spună „Idiotule!“ şi i-au constrîns pe alţii să spună „Pardon!“; şi au stabilit unde, cînd şi în ce fel trebuie să se întîmple acestea. 

Dar cum se desfăşoară lupta asta într-o societate mai mult sau mai puţin civilizată? Ei bine, ciocnirea devine tot mai mult una simbolică, transfigurată şi, de fapt, ipocrită. O societate mai mult sau mai puţin civilizată, precum a noastră, scoate „Idiotule!“ în afara ordinii sociale legitime, dar nici nu cere „Pardon!“ de la nimeni. Sîntem liberi să ne umilim de la distanţă, anticipat, prin delegaţie, anonimi sau charismatici; avem drepturi! Ce minunată farsă…

Toate cîte le pot constata şi spune ştiinţele sociale nu pot da seama însă de acest „moment al adevărului“, căci ceea ce va revela el nu este, de fapt, un adevăr social, ci un sens uman: aş zice chiar – pardon pentru îndrăzneală – că putem vorbi despre un alt soi de „dilemă a prizonierului“, mult mai profundă. Cu o reverenţă faţă de Milan Kundera, o voi numi

Schematizată (pardon, Maestre!), ea arată astfel:

B spune „Idiotule!“           B spune „Pardon!“

A spune „Idiotule!“           război domină A

A spune „Pardon!“           pace domină B 

Ca şi în dilema prizonierului, nici unul dintre partenerii „ciocnirii“ nu ştie cum va reacţiona celălalt, dar ştie că fiecare are de ales între „Idiotule!“ şi „Pardon!“. Iniţial, amîndoi sînt în aceeaşi situaţie:

Dacă unul se grăbeşte să spună „Idiotule!“, îşi asigură dominarea partenerului. Doar că, dacă şi acesta va răspunde prin „Idiotule!“, propria dominare triumfală se transformă în război amarnic – ceea ce nu este niciodată rentabil pentru nici unul dintre parteneri. Dacă va spune primul „Pardon!“, riscă să atragă dominarea de către celălalt, să fie învinsul, cel umilit şi insultat,

-ul (dar, credeţi-mă, e atît de hazliu să fii

voluntar!). Există însă şansa ca şi celălalt să spună „pardon“, şi aceasta este atunci

ilema, în cruzimea sa socială, este deci următoarea: cine va fi idiotul? Şi totuşi, citită în cheie morală, perenă şi universală, această dilemă sugerează şi singurul imperativ categoric la îndemîna oricui: nu spune niciodată „Idiotule!“.

Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog,

Mai multe