Dilema eternei tranziţii

Dilema e veche de numai nouă ani (din ianuarie 2004), dar exista, ca „săptămînal de tranziţie“ de unsprezece ani (din ianuarie 1993). Sărbătorim, aşadar, cu totul, douăzeci de ani de viaţă. Am rămas „de tranziţie“ şi poate că cititorul va fi doritor să aprofundeze, împreună cu noi, această sintagmă. Pentru demaraj, republic mai jos cîteva consideraţii pe care le-am scris în 2002, cînd publicaţia noastră îşi tipărea cel de-al 500-lea număr.

Încă de la început, am definit Dilema ca „săptămînal de tranziţie“. Asta nu înseamnă că ne-am gîndit vreo clipă la efemeritatea ei. Fără prea multă analiză şi fără prea multe calcule de conjunctură, am simţit cu toţii că întemeiem o publicaţie durabilă. Ceea ce presupune cîteva convingeri corelative, pe care aniversarea celor 500 de numere le confirmă:

1. „Tranziţia“ nu e numai o unitate de timp; este o stare. Cînd, prin fire sau prin reflexiune, ţii în cumpănă opţiunile categorice se cheamă că adopţi, inevitabil, o stare de „tranziţie“ sufletească şi mentală, o precaută suspensie, al cărei alt nume este înţelepciunea. Înţelepciunea adevărată nu cultivă definitivul, nu se precipită spre termene iluzorii. E un discurs despre condiţia umană înţeleasă ca fenomen de tranziţie. Dilema a avut mereu, cu naturaleţe, aspectul unui săptămînal preocupat – dincolo de împrejurări, accidente şi patimi – de condiţia umană, adică de hazul cosmic al omului trecător şi al urmelor pe care le lasă în lume trecerea sa. Dilema supravieţuieşte, deci, oricărei „tranziţii“ istorice, întrucît are ca temă experienţa interioară a tranziţiei, contemplarea calmă a tuturor alternativelor.

2. „Tranziţia“ – ca disciplină interioară – e mai stabilă, şi mai igienică, decît schimbările exterioare. Guvernele trec, partidele se succed periodic la guvernare, dar tranziţia rămîne. Ea este fundalul constant al tuturor victoriilor pe care politicienii şi le imaginează „pe termen lung“. Dilema ştie că, realist vorbind, doar tranziţia e a intervalelor lungi. Politicul e mai curînd o teorie a intervalelor lungi şi o practică a soluţiilor scurte. Tranziţia ca stare interioară e un fel de a fi pregătit pentru orice şi de a aştepta, evaluativ, saltul. Tranziţia politică prelungită e un blocaj, o insuficienţă, un mod de a consolida neantul.

3. Amplasată între provocarea riscantă a realităţii şi soluţia gravă, ireversibilă, a pragmaticului, „tranziţia“ este şi un chip al umorului. Înainte de gestul solemn, care tranşează, faci un sănătos exerciţiu de de-solemnizare. Îţi iei distanţă. Refuzi să te iei în serios, să derapezi oracular. Nici o idee „mare“ nu e benefică înainte de a parcurge episodul „de tranziţie“ al bunei dispoziţii, al autoironiei, al rîsului candid.

4. Chiar dacă „tranziţia“ din subtitlul Dilemei s-ar referi numai la perioada istorică a tranziţiei, încă n-am avea a ne teme de orizonturi finale prea apropiate. România modernă e o ţară a tranziţiei perpetue, a provizoratului temeinic şi voios. De aceea, ca şi Caragiale, Dilema nu poate deveni inactuală. Ea moare şi reînvie din propria ei cenuşă, după legi fatale…

Dilema a murit pînă acum de trei ori. A murit mai întîi odată cu Ştefan Augustin Doinaş, membru fondator al consiliului ei editorial. A murit apoi cu Zigu Ornea, de asemenea membru fondator al consiliului şi, pînă mai ieri, cronicar de elită al gazetei. A murit, a treia oară, odată cu Tita Chiper, care, într-un fel, era o adevărată efigie a Dilemei, verva, sensibilitatea şi melancolia ei. (Adaos februarie 2013: între timp, Dilema a mai murit de cîteva ori: cu Magdalena Boiangiu, cu Alex. Leo Şerban şi cu cîteva treceri, mai mult sau mai puţin întîmplătoare, de la un „patron“ la altul.)

Nu ne rămîne, de-acum înainte, decît să reînviem, cu morţii noştri cu tot, de încă 500 de ori, de încă 5 ori cîte 500. Tranziţia se desfăşoară amplu dinaintea noastră, generoasă, imprevizibilă, inepuizabilă.