Diferenţa

6 martie 2013   SITUAȚIUNEA

Istoria noastră recentă a pus în circulaţie, de mai multe ori, un slogan electoral devenit loc comun: „Să votăm schimbarea!”. Dar schimbarea, simpla schimbare s-a dovedit, aproape întotdeauna, insuficientă. În fond, era vorba doar de „a-i încerca şi pe ceilalţi”. „Schimbarea” avea, cu alte cuvinte, sensul strictei „alternanţe” la putere şi, ca atare, era pe cît de inconsistentă, pe atît de previzibilă. De o asemenea schimbare, oarecum mecanică şi înghesuită în ţarcul strîmt al aceloraşi portrete şi „programe”, nu cred că mai avem nevoie. Nu mai avem nevoie de „schimbare” pur şi simplu. Avem nevoie să căutăm şi să votăm diferenţa, noutatea radicală. Avem nevoie să ieşim din capcana unei „alternative” gata făcute şi să căutăm un contrast la ceea ce am „testat” (pe pielea noastră) pînă acum.

Ca să putem defini „contrastul” care ne trebuie, primul pas ar fi să descriem rapid realitatea de acum. Cea dintîi observaţie ar fi că politicienii ultimilor douăzeci de ani nu fac, cu adevărat, politică, n-au reuşit încă să se instaleze în sfera clasică a acestei noţiuni. A fi om politic înseamnă: 1. a fi capabil să construieşti şi să ilustrezi o doctrină, 2. a fi capabil să oferi o viziune pe termen lung a proiectului tău şi 3. a fi capabil să livrezi soluţii concrete eficiente. Astea sunt cele trei componente ale credibilităţii în plan public. În majoritatea cazurilor, ele lipsesc de pe piaţă. Politicienii noştri, mereu prezenţi pe micile ecrane, se ocupă de cu totul altceva decît de acţiunea propriu-zis politică: fac „entertainment”, fac „show”, fac mici spectacole sportive (fără să abuzeze de sportivitate): curse cu obstacole, lupte turco-mongole, wrestling etc. Adversitatea ideologică şi electorală se exprimă, de regulă, ca ostilitate. Motivaţia de fond a tuturor manifestărilor lor e fie ura, fie pofta obscenă de a obţine putere şi cîştig. Confruntările dintre ei seamănă cu un meci de fotbal, în care cele două echipe n-ar fi preocupate să dea goluri, ci să se extermine reciproc, sau, măcar să-i  cotonogească pe opozanţi. Bătălia se dă, îndeobşte, între inşi de mîna a doua şi a treia, fără exerciţiul dialogului, al bunelor maniere, al bunei cuviinţe. Româneasca lor e aproximativă, cultura lor (chiar şi în varianta restrînsă a culturii politice) e minimală. În cel mai bun caz, „prestaţia” lor ţine publicul în faţa televizoarelor, dar nu e de natură să-l ducă la urne. Nimeni nu e înclinat să se deranjeze pentru a alege între diferite specii de bătăuşi, circari, impostori, prostănaci, obraznici, şmecheri, mafioţi, guşteri şi guguştiuci.

Politicienii noştri sunt, de regulă, oameni fără convingeri. „Dreapta” şi „stînga”, „liberal”, „conservator”, „social-democrat”, „popular” etc. sunt tot atîtea forme fără fond, simple deghizamente lucrative (de circumstanţă). Întrucît nu au convingeri autentice, politicienii autohtoni se simt scutiţi de a avea loialităţi. De aici, frecventele trădări, conflictele subterane, şantajele, traseismul.

Rezultatul e o naţiune în derivă, năucită de promisiuni niciodată împlinite, de un război de interese fără nici o legătură cu interesele ei reale. Totul se reduce la o interminabilă vorbărie, la isterii de gaşcă, la caft şi băşcălie. Imaginea noastră externă nu poate fi, pe acest fundal, onorabilă. O ţară în care primul ministru şi preşedintele, ca şi respectivii lor susţinători, îşi consumă o bună bucată de timp îmbrîncindu-se reciproc nu e de luat în serios. Atmosfera generală e aceea a unui internat de băieţi scăpat de sub control, cu glume de gang, capcane grosolane, farse puerile. Trăim în sosul unei imaturităţi cronice, al unei pubertăţi care nu se mai termină. Prin urmare, ce mai poate însemna să votezi „schimbarea”? Să schimbăm pe cine cu cine?

Ceea ce ne trebuie este instaurarea unei radicale diferenţe. Ne trebuie o politică de cu totul alt calibru, altfel definită stilistic, doctrinar şi moral. Ne trebuie un alt tip de politician, care să nu semene deloc cu figurile deja cunoscute. Un politician ale cărui virtuţi esenţiale să fie uitarea de sine, preocuparea pentru eficienţă şi onestitate, zelul adult al faptei. Cultul şefiei ar trebui înlocuit cu un cult al slujirii. Ar fi vital, pentru igiena naţiei, să reabilităm sentimentul respectului (a pune oamenii la locul meritului lor şi a nu-ţi îngădui să spui orice despre oricine), sentimentul pudorii (opus ne-ruşinării generalizate, care nu mai ştie „ce se cade şi ce nu se cade”) şi sentimentul onoarei (ca antidot al ambianţei curente, în care, orice-ai face, nu te compromiţi niciodată).

Ne trebuie oameni care să întruchipeze, cu modestie, toate aceste virtuţi şi să le pună la lucru. Sunt convins că ei există. Cîţiva au şi încercat, cu mai multă sau mai puţină abilitate, să producă „diferenţă”, dar, din păcate, fără succes. Căci pentru a obţine diferenţa nu e destul să dispui de resurse umane potrivite. E nevoie şi de un electorat care să vrea diferenţa şi să o impună prin vot. Îl avem?

Mai multe