Dezvoltarea personală şi neoliberalismul

30 noiembrie 2016   SITUAȚIUNEA

Despre dezvoltarea personală am mai scris, cu o reală curiozitate de a înțelege de unde vine acest fenomen, dar și cu o anumită reținere, provenită din impresia că este un fenomen nou, o nevoie „inventată“, o „proteză“ socială care externalizează o practică internă a indivizilor. Bineînțeles că realizam că serviciile de dezvoltare personală corespund unei nevoi devenite reală, dar tot am zîmbit cu îngăduință în fața „realității“ acestei nevoi. Ceva îmi scăpa, se pare… O cercetare a Elenei Trifan, tocmai finalizată într-o teză de doctorat, m-a pus însă pe gînduri și m-a obligat să privesc lucrurile din altă perspectivă – și, în consecință, să văd și alte aspecte, la care nu mă gîndisem pînă acum.

Să începem cu începutul: despre ce este vorba, de fapt, în cazul „dezvoltării personale“? „Sintagma «dezvoltare personală» se referă la acțiuni direcționate întreprinse de o persoană cu scopul autodefinit de a se îmbunătăți“ – răspunde Trifan. Da, evident – mi-am spus eu. Doar că, după cum atrage atenția și autoarea, această „invenție recentă“ face atunci parte din ceea ce Michel Foucault numea „tehnologiile sinelui“. Acestea, explică filozoful francez, „permit indivizilor să efectueze, singuri sau cu ajutorul altora, un anumit număr de operațiuni asupra propriului corp și suflet, asupra gîndurilor, comportamentelor, asupra modului lor de a fi; să se transforme în așa fel încît să atingă o anumită stare de fericire, de puritate, de înțelepciune, de perfecțiune sau de imortalitate“. Sfera de cuprindere se deschide astfel, brusc, la întreaga istorie a omenirii. Putem – și trebuie – să urcăm, în consecință, pînă la maieutica socratică, de pildă, realizînd astfel că aceste „tehnici ale sinelui“ au fost dintotdeauna dialogale – deci nici tehnicile actuale de dezvoltare personală nu sînt doar o „externalizare“ recentă, cum afirmam eu. Toate societățile și toate epocile au practicat o formă sau alta de „dezvoltare personală“, după chipul și asemănarea lor, după valorile și nevoile proprii și specifice. Așadar, nimic nou sub soare. Și totuși…

Totuși, serviciile actuale de dezvoltare personală nu sînt nici socratice, nici creștine, nici iluministe și, în principiu, nici cure psihanalitice. Sînt tehnologii ale sinelui, de acord, dar sînt tehnologii sui generis, cu particularitățile lor. Dar care?

Un cuvînt din definiția Elenei Trifan mi-a atras atenția: „îmbunătățire“. Adică, prin dezvoltarea personală, individul se îmbunătățește, devine altfel, altcum, își depășește condiția. Își depășește condiția? Ca antropolog, știu foarte bine că o astfel de aspirație era de neimaginat în orice societate „tradițională“, premodernă. Omul putea – și își dorea – să se împlinească, nu să se îmbunătățească, să-și „găsească rostul“, nu să și-l schimbe, depășind astfel „cele rînduite“. De-abia odată cu modernitatea așa ceva devine posibil, căci, în esența sa, modernitatea asta înseamnă: trecerea de la principiul Omul devine ceea ce este la cel conform căruia Omul este ceea ce devine. Mai simplu spus, omul modern neagă rînduiala proiectului divin sau tradițional și se desprinde de aceasta pentru a-și atribui, prometeic, statutul de proiect de sine: omul devine propriul său proiect. Și de atunci se tot proiectează în fel și chip, îmbunătățindu-se după cum îl taie capul – și după cît îi permite societatea să o facă…

De aici se trage, în esență, și ideea/ideologia „alegerii raționale“: orice individ este o ființă rațională, care poate deci (ba chiar ar trebui) să aleagă în funcție de această rațiune a sa și nu la întîmplare sau în funcție de ce-i spun unii sau alții și cu atît mai puțin în funcție de ce-i spun Dumnezeu, Rînduiala, Tradiția etc. Cum s-ar exprima probabil unii, modernitatea este forma supremă de empowerment al Omului – și, cu timpul, al fiecărui individ.

Ei bine, din această perspectivă, actuala dezvoltare personală este o ducere la limită a acestei ideologii normative a „alegerii raționale“. Nu doar Omul și omenirea, nu doar Societatea și statele, ci fiecare individ în parte poate și trebuie să-și facă propriile alegeri raționale și, în consecință, să fie responsabil de aceste alegeri. Principalul îndemn al dezvoltării personale, „Tu ești cea mai importantă persoană din viața ta!“, este interpretat prin „Tu ești singura persoană responsabilă de viața ta“ – constată Elena Trifan. De la carieră la sănătate și de aici la fericire, responsabilitatea este transferată de stat fiecărui individ în parte. Iar statul se spală pe mîini: este un stat neoliberal.

Relația dintre dezvoltarea personală și neoliberalism este, de fapt, obiectivul principal al acestei teze, cele două concepte vagi lămurindu-se oarecum reciproc. Lucrurile devin astfel relativ simple: pe măsură ce alegerea rațională se democratizează, permițînd fiecărui individ să fie propriul său proiect, statul se poate retrage din responsabilitățile sale, controlînd doar îndeplinirea de către fiecare individ a acestor responsabilități. Sau poate că invers: pe măsură ce statul se retrage din responsabilitățile sale, fiecare individ este nevoit să devină responsabil de propriul său proiect de sine… Cert este însă că, de la corp la fericire, totul tinde să fie responsabilitatea individului. Este agonia și extazul libertății: sînt liber să mă construiesc și să mă „îmbunătățesc“ după pofta inimii și sînt chiar ajutat să o fac; minunat! Dacă însă o zbîrcesc, e treaba mea și mă pomenesc singur și penalizat. Iar dacă vreau să evit acest risc, trebuie să mă asigur din vreme, la Casele de Asigurări. C’est la vie!…

Serviciile de dezvoltare personală fac deci parte integrantă din această ideologie – și libertate – a proiectului de sine. Mediul de afaceri le promovează pentru a produce salariați fericiți la locul de muncă și consumatori hedoniști acasă, oferindu-le acestora impresia că este propria lor alegere și că o fac de plăcere. Uneori însă, dezvoltarea personală reușește în așa măsură încît „individul îmbunătățit“ al training-urilor de la locul de muncă are revelația că acel loc de muncă i-a distrus viața și sensul ei și alege să părăsească sistemul: se cheamă down-shifting. Va fi ajutat și de data aceasta, iar individul respectiv, fascinat de puterea sa de alegere liberă, își va imagina un alt loc de muncă, pe gustul său – dar în aceeași piață neoliberală globalizată. De unde și concluzia Elenei Trifan: „Indivizii conștienți de propria putere de alegere consideră că se eliberează de sistem, dar nu realizează că dezvoltarea personală devine sistemul“. Se pare că, într-adevăr, ceva îmi scăpa: pădurea de dincolo de copaci! 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.

Mai multe