Despre vorbitul în public

Una dintre cele mai perfide agresiuni împotriva semenilor noştri este proasta administrare a discursului public. Totul, în viaţa culturală curentă, e mai uşor de suportat decît oratoria incontinentă, verbiajul torenţial, limbuţia încîntată de sine. Cunosc foarte puţini oameni capabili să-şi dozeze cuviincios exerciţiile retorice. Cei mai mulţi se lăfăie impudic în propriile panglici verbale, dinaintea unui public tot mai nerăbdător, exasperat, gata să fugă sau să se refugieze într-o igienică picoteală.

A ţine discursuri prea lungi e simptomul unei boli complicate, greu de schiţat în cîteva rînduri. Mai întîi, e limpede că vorbitorul e fericit să se audă vorbind. Fie că, în viaţa zilnică, e nevorbit, fie că are o părere excelentă despre talentele sale, despre cuvintele şi ideile de nepreţuit care îi trec prin cap sau prin gură, insul cu pricina e, practic, de neoprit. Publicul asistă înmărmurit la un îndelung orgasm solitar, la o specie de nevindecabilă impudoare. Subiectul discursului devine neesenţial, ca şi bunăstarea ascultătorilor. Esenţială este exaltarea de sine a celui care vorbeşte, sentimentul lui că are de spus lucruri decisive, că nici un preţ nu e prea mare pentru cine vrea să se adape de la neţărmuritele sale competenţe. Viciul de primă instanţă al ipochimenului locvace este impoliteţea. Nu se gîndeşte nici o clipă dacă cei din sală mai au sau nu răbdare, dacă n-au obosit, dacă nu cumva mai au şi alte treburi. Auditoriul e tratat, de fapt, ca o simplă masă de manevră; carne de tun anonimă, şeptel bun de jertfit. Mai grav e că vorbitorul egolatru dispreţuieşte, fără să vrea, subiectul propriei peroraţii. Nu contează despre ce sau despre cine vorbeşte. Că tema e Shakespeare, Newton, doctrina corporatistă, sau flora sud-africană nu contează. Ceea ce contează e „expertul“ de la pupitru, vasta lui pricepere, farmecul lui inegalabil, măreţia prezenţei sale, fragedele lui trăiri şi sentimente. În cele din urmă însă, cel lovit de această patimă îşi dăunează deopotrivă sieşi: devine antipatic, de nesuportat, nefrecventabil.

Există unele indicii de natură să avertizeze, încă de la început, asupra unui discurs lung. Vorbitorul începe, de pildă, cu un anunţ graţios: „Voi fi scurt...“ (Variantă: „E foarte greu să mai adaugi ceva după minunatele cuvinte ale antevorbitorului, aşa că vă voi împărtăşi, doar, cîteva gînduri...“). De cîte ori aud o asemenea introducere intru în panică. Ştiu că nu mai e nimic de făcut, că, în numele acestei drăgălaşe captatio, retorul va socoti că îşi poate permite orice (şi oricît!). De menţionat sînt şi cîteva artificii de parcurs (admit că, la răstimpuri, le-am practicat eu însumi). Cînd discursul e deja răscopt şi publicul aşteaptă cu sufletul la gură adierea anticipativă a vreunei fraze de încheiere, oratorul îşi ia seama şi spune: „un ultim cuvînt“, sau „încă două propoziţii şi voi încheia“, sau „aş mai avea doar o problemă de amintit, dacă mai suportaţi...“ „Nu, nu mai suportăm!“ – strigă mut cei din sală, dar îşi continuă, neputincioşi, martirajul. Căci, de regulă, după astfel de fente şmechere, discursul continuă nestingherit.

Logoreea poate avea însă şi alte explicaţii. Uneori, e damblaua colaterală a celor care stau prost cu situarea în timp: pur şi simplu nu realizează cît vorbesc, pierd contactul cu ceasul, nu se pot acomoda la mecanica strictă a duratei. Alţii sînt atît de absorbiţi de subiectul de care se ocupă, încît uită de ei şi de lume, îşi abandonează ascultătorii, nu mai percep situaţia concretă în care se află. Practic, monologhează somnambulic, în transă, atenţi numai la desfăşurarea completă şi definitivă a argumentaţiei proprii. Nu ţin o conferinţă, ci scriu un capitol de carte, dacă nu toată cartea. Au un aer genialoid, uşor smintit. Oricum, pentru ei, ceilalţi nu există decît ca pretext: o colecţie de spectre pentru o vorbire spectrală...

O cauză frecventă a derapajului oratoric este confuzia, mai mult sau mai puţin conştientă, a genurilor. Mulţi vorbitori nu fac nici o diferenţă între o intervenţie la o masă rotundă, o lansare de carte cu patru-cinci prezentatori, o comunicare la un congres sau colocviu şi o conferinţă propriu-zisă. Tendinţa generală e, la noi mai mult decît în alte ţări, unde disciplina expunerilor publice e mai severă, să faci din toate aceste genuri distincte unul singur: totul e construit după tipicul unei ample conferinţe. E un mod de a dezavantaja pe toţi cei care vorbesc după tine şi de a-i ofensa, în fond, prin verbiajul tău prepotent. Despre public nu mai vorbesc. E, oricum, ultima roată la căruţă.

Prin urmare – şi ca să n-o lungesc eu însumi peste măsură – recomand tuturor conferenţiarilor să facă din concizia expunerilor lor un inflexibil criteriu de eficienţă. Sănătos este ca ascultătorul să plece din sală nesătul, ca oaspetele de la o masă îmbelşugată. Restul e indigestie...