Despre un fel de prostie

De ce oare atît de mulți oameni sînt mai „proști” decît te-ai aștepta din partea lor și ar fi normal să fie? De ce uneori au reacții stranii, de animal hăituit, mărind suspiciunile și nefăcînd decît să amîne un deznodămînt inevitabil – pe care au toate datele intelectuale și profesionale să-l anticipeze? A fost cazul fostului deja ministru al Educației, dl Cîmpeanu, care, prins cu plagiatul academic, a fost nevoit să demisioneze după numeroase tergiversări. Acum pare că scenariul se repetă cu Lucian Bode, ministrul de Interne, a cărui carte, suspectată de plagiat (poate pe nedrept), încă nu poate fi consultată. Ministrul, supărat, susține că e acuzat pe nedrept și promite să dea în judecată pe oricine îndrăznește să pretindă că și-a secretizat cartea (care este teza sa de doctorat). Decît să amenințe, oare n-ar fi fost mai simplu și mai firesc să pună la dispoziția presei și celor interesați (dnei Șercan, de exemplu) două-trei exemplare pe care presupun că le deține personal, ca orice autor de carte?

Suspiciunile de plagiat și de mușamalizare sporesc și mai mult cînd aflăm că istoricul Adrian Cioroianu, directorul Bibliotecii Naționale, se plînge că și dînsul e acuzat pe nedrept de a tergiversa punerea la dispoziția publicului a exemplarului de la Biblioteca Națională din cartea ministrului. Mă tem că este sub demnitatea dlui Cioroianu să se justifice încîlcit și birocratic că opul ministrului se „află în fluxul normal de prelucrare a datelor” – asta de la începutul anului. Mai ne face și concesia de a ne dezvălui că a dispus „prelucrarea cu prioritate a acestei cărți”. Cîte luni, cîți ani ar mai fi durat „prelucrarea” dacă n-ar fi intervenit „prioritatea” și excepția? În plus, dl Cioroianu o mustră profesoral pe dna Șercan pentru o postare a dumneaei și îi cere să se corijeze pe viitor, contactîndu-l personal sau public, pentru orice informație privind Biblioteca Națională sau persoana directorului. Nu știu, poate că dna Șercan nu s-a informat îndeajuns, dar, din nou, nu era mai simplu pentru istoricul și profesorul Cioroianu să dispună imperativ și urgent, în atîtea luni trecute de la începutul anului, „prelucrarea” prețioaselor date, dacă voia să nu planeze nici o suspiciune de mușamalizare?

Și apoi, ce este cu acea digitalizare întîrziată și după insistențe a tezei de doctorat aflate la baza cărții, digitalizare care nu poate fi citită decît pe un calculator al Bibliotecii Naționale, dar nu poate fi copiată electronic și nici măcar fotografiată, ci numai copiată cu creion și hîrtie? (Între timp, USR a trimis voluntari să copieze cartea. De ce să nu roadă și ei un oscior politic, după ce au făcut praf și pulbere politica mare?) Știu că și aici se vor invoca diferite reglementări și chichițe legale, dar faptul brut rămîne: după luni de zile de la apariție, o lucrare de doctorat și carte cu ISBN nu poate fi consultată public în România – ceea ce desigur amplifică suspiciunile deopotrivă împotriva ministrului și a directorului Bibliotecii Naționale. Răspunsurile oțărîte pe Facebook, împotriva unor presupuși „detractori”, nu ajută cu nimic – ceea ce nu-mi dau seama cum de dl Cioroianu nu pricepe.

Ai adesea impresia că oamenii „ajunși” ne cred proști. Că nu pricepem, nu vedem, nu auzim etc. Asta e foarte urît din partea lor și îi asigurăm că ne enervează tare și că există toate șansele să nu ne lăsăm aburiți și duși cu preșul de explicațiile lor inepte. Iar printre acestea, încercarea de a se justifica cu pretexte birocratice e dintre cele mai nefericite și mai sortite eșecului – dacă nu pe loc, atunci destul de curînd, așa cum a dovedit-o recent cazul ministrului Cîmpeanu.

Nu pot spune, prin urmare, decît că a face eforturi majore de a prosti nu doar pe unul sau pe altul, ci pe mulți alții, dintre care unii nu sînt lipsiți de agerime și competențe, e o dovadă de prostie. Sau, mă rog, de „prostie”.