Despre scris
Dacă cititul e în declin, putem spune că, dimpotrivă, scrisul trece printr-un episod de ebuliţiune. Se scrie prost, dar se scrie mult. De vreme ce e născut poet, fiecare român are în raniţă bastonul de scriitor. Şi dacă nu de scriitor, măcar de gazetar. Gazetarul e tot scriitor, dar mai rupt din viaţă, mai civic, mai aventuros. Pofta de a scrie e un sindrom adolescentin. Am trecut cu toţii prin frisonul post-pubertar al autorlîcului: simţi nevoia acută de a aşterne pe hîrtie cîteva rînduri decisive, în versuri sau proză, în secret sau la vedere. Îţi vine să scrii, înainte de a avea ceva de scris. N-ai încă substanţa: ai apetitul, postura, fasonul. "A fi scriitor" e mica utopie privată a tuturor absolvenţilor de umanioare. Iar cine scrie vrea să şi publice. Figura liceanului solitar, care îşi umple sertarele fără să aspire la notorietate, fără orgolii şi veleităţi e rarisimă. Toţi vor să-şi vadă numele pe o copertă. Toţi visează la confirmarea tiparului. Gestul de a scrie este, în el însuşi, un refuz tranşant al anonimatului. Am văzut tineri pompoşi şi netrăiţi care se sufocă de nerăbdare dinaintea celei mai firave perspective editoriale, dar am văzut şi bătrîni pergamentoşi, aflaţi în anticamera exitului, care ar da orice pentru a ieşi pe piaţă ca "autori": autori de memorii, de descoperiri epocale, de romane, poeme şi sisteme filozofice. Unii se epuizează în scrisori către ziare şi autorităţi, alţii compun "apeluri", alţii, mai branşaţi, iau cu asalt Internetul. Acesta din urmă a produs, e drept, o specie de grafomanie fără precedent: poţi fi sigur că vei fi citit (o certitudine care îi lipsea grafomanului "tradiţional"), poţi să te baţi pe burtă cu oricine şi eşti liber de orice răspundere, de vreme ce nu semnezi. Există maniaci ai calofiliei, mari şlefuitori de fraze, marcaţi, pe viaţă, de solemnitatea compoziţiilor şcolare. Dar există şi scrisul incontinent, torenţial, diareic, neglijent pînă la obscenitate. În primul caz, ideile sînt înlocuite prin ornamentică, în al doilea - printr-o sterilă volubilitate. Să menţionăm şi scrisul "profesional", simplă dexteritate mecanică, "obligaţie de serviciu", cu sub-specia scrisului academic, al salahoriei de catedră, rezultate din imperativul: "publish or die!". Mai rare, dar ilustrînd, într-un fel sucit, tot un capitol de patologie a scrisului, sînt cazurile de intelectuali care nu pot să scrie sau scriu căznit, patetic, luptîndu-se, clipă de clipă, cu o inhibiţie maladivă. Prin meserie, ei trebuie să scrie, dar, prin complicate blocaje mentale şi sufleteşti, nu reuşesc să o facă decît