Despre „progresismul” antisemit

16 septembrie 2020   SITUAȚIUNEA

Un domn, Horia Pătrașcu, lector universitar la Politehnică, al cărui blog e găzduit de Adevărul, găsește că, în articolul meu „Numele crimei” din Dilema veche, „expun încă o dată linia conservatoare, retrogradă și boieromintească a grupului din care fac parte”, asta fiindcă cert unele excese ale corectitudinii politice. Însă, aparent contradictoriu, apărătorul  „progresist” al corectitudinii politice nu refuză argumentele ad hominem cu filigran antisemit, în articolul său, intitulat „Zece jidani mititei”.

Altminteri, articolul e atît de plin de nerozii teribiliste, încît nu merită o replică. E o bună ocazie însă pentru a ne reaminti de vechea propensiune antisemită a stîngii revoluționare (cu rădăcini în antisemitismul feroce al lui Voltaire) și, deci, de faptul că antisemitismul nu e deloc un monopol al dreptei radicale.

Exemplele (se pot citi și în admirabila carte a lui Thierry Wolton, Negaționismul de stînga, Humanitas, 2019) sînt numeroase, unele vechi, începînd cu Karl Marx în Contribuții la problema evreiască, continuă cu socialistul francez Pierre-Joseph Proudhon, cu anarhistul rus Mihail Bakunin, mult mai tîrziu cu celebrul comunist „antisionist” Roger Garaudy (convertit apoi la islam), cu susținerea dată negaționistului Faurisson de către stîngiștii de la Vieille Taupe; lista se poate continua pînă la cei care practică pînă azi confuzia dintre evreu și „sionist”, precum e actualul lider laburist britanic Jeremy Corbyn, dar și la filosoful stîngist și relativist Alain Badiou: pentru acesta, de pildă, numele „evreu”, așa cum era folosit de naziști, și-ar fi pierdut definiția etnică, devenind un sinonim paușal pentru toți cei pe care naziștii îi exterminau (apud Wolton, p. 172).

Pe de altă parte, cînd au fost la putere, comuniștii nu s-au ferit deloc de antisemitism: așa-zisul „complot al bluzelor albe” din URSS-ul lui Stalin, în 1953, e numai cel mai cunoscut  și mai sinistru exemplu. Altfel, comuniștii recurgeau sistematic la ascundere și negare: antisemiții erau numiți, la grămadă, „fasciști”, iar evreii uciși de germani în timpul războiului deveneau „antifasciști”. Aproape că și evreii ca atare dispăreau: la noi, înainte de 1990, subtitrările filmelor străine recurgeau la subterfugii spre a evita să scrie cuvîntul „evreu”, cînd acesta era pronunțat totuși în film.

Pentru dreapta radicală, antisemitismul își are originea (chiar dacă nu-i complet definit numai de această origine) în antiiudaismul tradițional al Bisericii: conform acestuia, evreii sînt vinovați de „deicid” și așadar „blestemați” pînă la Judecata de Apoi, cînd, după spusele apostolului Paul, se vor converti și ei. Și deși, după doctrina stabilită de Sf. Augustin, evreii trebuie umiliți, dar nu uciși, căci rămîn totuși „poporul martor” al lui Christos, în practică, cum se știe, lucrurile au stat de multe ori diferit. Așadar, antisemitismul de dreapta e relativ transparent sub raport teologic, chiar dacă motivații sociale, rasiale și economice s-au adaugat de-a lungul timpului. Dar cum să explicăm persistentul antisemitism de stînga, ba și progresismul „antisionist”, în fapt antisemit, din zilele noastre? Sînt valabile, și aici, explicațiile economice (evreii ar fi purtătorii capitalismului), politice și geopolitice (Israelul ar fi un stat imperialist, cît și „capul de pod” al Occidentului în Orientul Mijlociu) etc. Dar eu cred că, nu altfel decît în cazul dreptei radicale, antisemitismul stîngii, cu nuanțele sale principale (negarea, relativizarea, banalizarea), are și el o rădăcină teologică.

Într-adevăr, în ideologia de stînga, religia apare ca un epifenomen al exploatării și ignoranței („opiumul poporului”); în termenii „tînărului Marx”, ea este o formă de înstrăinare a omului de propria esență pe care și-o adoră, odată ce s-a separat de ea. Religia, în trecut, dar și acum, continuă să fie văzută de aceste ideologii revoluționare drept o forță conservatoare și chiar reacționară, care menține inegalitatea, ba chiar o legitimează prin apelul la texte sacre și instituții tradiționale. Mai rău, ea se dovedește a fi, în mințile oamenilor, un concurent încă puternic al ideologiei revoluționare și, de aceea, „demitizarea” ei e dorită.

Or, pentru această perspectivă asupra istoriei ostilă religiei, un popor care s-a definit în primul rînd religios și prin intermediul unei cărți considerate sacre, și nu național-etnic ca celelalte, pur și simplu șochează și provoacă. Iar dacă invenția e considerată detestabilă, a-l urî pe inventator constituie un pas mic, ușor de făcut. Dacă Israel a „inventat” religia în care o mare parte a lumii (sub diferite forme) încă crede, și dacă „invenția” lui pare să se opună „progresului” și „mersului Istoriei”, Israel este detestabil, fie in corpore, fie individual.

Simplificînd: dacă, pentru dreapta radicală, Israel trebuie detestat deoarece, crede ea, „l-ar fi ucis pe Dumnezeu”, pentru progresismul revoluționar, Israel merită toată ura fiindcă „l-ar fi inventat pe Dumnezeu”.

Mai multe