Despre profesori

Răsfoind prin arhiva proprie, am găsit cîteva  răspunsuri la un interviu de-acum vreo zece ani. Le reiau în contextul de azi, în care tema unei „reforme” a învățămîntului (adusă în prim-plan de nereguli flagrante în comportamentul unor elevi și profesori, dar și de impactul unei riscante ideologii a „egalizării juste” dintre profesori și elevi, de natură să potențeze „drepturile” celor din urmă pe socoteala diminuării „exceselor de autoritate” ale pedagogilor de tip tradițional). Îmi rezerv, la rîndul meu, dreptul de a fi conservator...

1. Ce înseamnă un „profesor bun”?

Cred că un bun profesor trebuie să obțină un dozaj armonios între următoarele calități: dragoste autentică pentru materia pe care o predă, simpatie pentru elevii săi (implicînd o constantă bunătate a inimii), rigoare bine temperată.

2. Ce alte abilități și cunoștințe (in afara materiei predate) sînt necesare?

Orizontul de cunoștințe al unui bun profesor trebuie să depășească hotarele specialității sale. Cu alte cuvinte, e esențială cultura lui generală. Esențiale sînt și abilități de tipul: limbaj limpede și atrăgător, simț al umorului, autoritate personală, dublată însă de cordialitate. Un profesor nu trebuie să-și inhibe elevii cu aere magisteriale, dar nici să-i încurajeze la complicități „de gașcă“. Trebuie să fie comunicativ, binedispus, capabil să găsească proporția justă între sobrietate și destindere dialogală.

3. Dacă ar fi să evaluați ultimii douăzeci de ani, care din factorii ce influențează comunicarea dintre profesor și elevi (familie, mass-media, societate) s-au modificat, fie prin intensificare, fie prin diminuare?

În cădere liberă sînt familia și societatea. Familia este ea însăși o instituție în criză, iar „societatea” e confuză, dezarticulată, încurajînd arbitrarul comportamental, falsele modele, atitudinile „trendy”, tendințele centrifugale și reacțiile standardizate după criterii „politic corecte”. În schimb, mass-media au căpătat un prestigiu riscant. Inflația lor e dublată de o îngrijorătoare („breaking”...) prăbușire a calității.

4. Dacă acum ați fi elev, cum ați dori să fie / să arate / să se comporte profesorul dvs.?

Mi-aș dori să semene cu profesorii pe care i-am avut în liceu și la facultate.Aveau, toți, o croială universitară autentică. Erau, cu adevărat, niște „domni” (un concept din ce în ce mai puțin la modă), adică nu puteau fi asimilați cu stilul golănaș ignar, prost-crescut, mediocru intelectualmente, incult și țîfnos al unei lumi în care „domnia” e catalogată ca o fandoseală, ca o formă vinovată de „elitism”.

5. Care este profesorul dvs. preferat? 

În liceu, un unchi al meu, Vladimir Niculescu, profesor de franceză, care îmi citea, seara, din Corneille. În facultate, Ion Frunzetti, Eugen Schileru, Edgar Papu. Deasupra tuturor, Constantin Noica. Dar care nu accepta să fie tratat după protocolul academic curent. Ne-a interzis, în mod expres, să-i spunem „profesor”. Ideea lui despre „școală” era dincolo de orice convenții, dincolo de afectări „catedratice”, dincolo de obosita „școlaritate” birocratică. Era, în același timp, „maestrul” ideal: știa să adauge informației seducția și reușea să provoace, fără efort și fără regie, admirația discipolilor. Nu există, cred, componentă mai eficientă într-un proces formativ reușit decît capacitatea de a stîrni și de a întreține admirația. Un profesor bun e cel care livrează suficientă materie umană pentru a fi admirat, iar un elev bun e cel care e capabil să admire. Restul sunt anexe... Sau răsturnări ierarhice contraproductive: profesorul – partener de hîrjoană, iar elevul – autoritate cu liber-arbitru...

P.S. (în altă ordine de idei): Aud, de mai multă vreme, că am pagină de Facebook. N-am! Adică nu e alcătuită de mine. Am mai spus-o. Mi se explică, totuși, că nu e nimic amendabil, de vreme ce se specifică, în titlul ei, că e „neoficială”, iar textele afișate îmi aparțin integral. OK! Rezultă că n-am decît a mulțumi, amabililor inițiatori. În fond, beneficiez de o „rețea de distribuție” gratuită a unora dintre textele mele. Cei care, eventual, ar putea bombăni ar fi patronii organelor de presă care le-au tipărit mai întîi...