Despre noapte
Depozit al spaimelor de tot felul, adăpost al tîlharilor, dar şi al oamenilor cumsecade, loc al misterului, al viselor şi al umbrelor seminale, noaptea este, ca şi lumina, metafora însăşi a ambivalenţei. E şi bună şi rea, şi ameninţătoare şi protectoare, atotcuprinzătoare şi, în acelaşi timp, vecină cu nimicul. Bogăţia nopţii include "întunericul dumnezeiesc", după cum splendoarea luminii include strălucirea luciferică. Noaptea e a cerului înstelat, dar şi a rătăcirii, după cum lumina e a revelaţiei, dar şi a suficienţei raţionale. Ambivalenţa aceasta e un efect colateral al lumescului şi al destinului de fiinţă căzută al omului. După izgonirea din Rai, lumea şi omul răspîndesc, de jur împrejur, echivocul constitutiv al prezenţei impure, al indeciziei, al avansului regresiv. Nimic nu se cîştigă fără să se piardă ceva, nimic nu se defineşte ca bine fără referinţa descumpănitoare a răului. Progresul e o sumă de comodităţi, dar şi de riscuri noi, perfecţiunea ezită între ordine rece şi utopie. De la egalitate la egalitarism, de la libertate la libertinaj, de la fraternitate la spiritul gregar nu e decît un pas. Democraţia e, şi ea, cînd antidotul oligarhiei, cînd rampa de lansare a lui Hitler. E bună, în măsura în care e răul cel mai mic. Marea revoluţie a felinarelor stradale (vreo opt mii la număr în Parisul mijlocului de secol XVIII) a însemnat o remarcabilă mutaţie civilizatorie, dar a alimentat, totodată, instinctele asasine ale revoluţionarilor de la 1789: "Ah ça ira! Les aristocrates