Despre modă
- întrebări și răspunsuri -
Redacţia Dilemei vechi, la propunerea colaboratoarei noastre Maria Iordănescu, a lansat, către tineretul şcolar din România, o invitaţie: invitaţia de a imagina un set de întrebări cărora să le dau răspuns în paginile revistei. La urmă, vom alege seria interogativă cea mai coerentă şi mai provocatoare şi o vom publica drept cel mai bun interviu al anului. Deocamdată, pe măsură ce întrebările vin, mă voi strădui să le răspund una cîte una, în funcţie de răgazurile şi de competenţele mele. Le mulţumesc, oricum, tuturor celor care au reacţionat deja.
Domnişoara Cristina Nicorici de la Liceul „Traian Lalescu“ (din Bucureşti? din Brăneşti? din Reşiţa?) mă întreabă, printre altele, ce părere am despre modă. E limpede că o interesează domeniul şi că se gîndeşte chiar la o micro-rubrică la Dilema veche pe această temă. Îi voi răspunde, mai întîi, că subiectul în sine este pasionant. Departe de a fi un moft „consumist“, o frivolitate oarecare, vestimentaţia este o marcă subtilă a omenescului. Ea stimulează şi exprimă mutaţii importante ale imaginarului colectiv, ale răsturnărilor de mentalitate, ale modului în care personalitatea umană înţelege să se pună în scenă pentru sine şi pentru ceilalţi. Pentru ilustrare, mă voi mărgini la două exemple. Jakob Burckhardt, în cartea sa Cultura Renaşterii în Italia (pe care o recomand călduros domnişoarei Nicorici, amintindu-i că a apărut şi în traducere românească în 1969) semnalează drept simptom caracteristic al civilizaţiei renascentiste interesul fără precedent pentru personalizarea vestimentaţiei. Descoperirea individualităţii, a profilului irepetabil pe care fiecare ins îl propune lumii, consolidarea valorii de unicat a „personalităţii“ – toate atribute definitorii ale modernităţii incipiente – s-au manifestat public printr-o spectaculoasă atenţie acordată modului de a te îmbrăca, aşa încît să te deosebeşti de ceilalţi, printr-un stil, printr-o opţiune vestimentară cît mai pregnantă. Cu alte cuvinte, modernitatea a apărut pe scena lumii printr-o revoluţie a îmbrăcăminţii.(Vezi partea a cincea, capitolul 2 din lucrarea lui Burckhardt.)
Despre un efect similar al schimbării de „modă“ se poate vorbi şi în cazul modernităţii româneşti, înmugurite şi consolidate în a doua jumătate a secolului 19. Un text caracteristic pe acestă temă aparţine lui Alecu Russo şi se intitulează Studie moldovană. Trecerea de la costumaţia orientală a sfîrşitului de veac 18 la hainele „nemţeşti“, care cîştigă teren după 1848, nu a fost o simplă modificare de „ambalaj“, ci una de atitudine, de viziune civică şi politică, de comportament. Iată minunata analiză a lui Russo: „Precum primăvara rupe gheaţa, umflă pîraiele şi porneşte puhoaiele, aşa schimbarea costumului fu semnul pornirii duhului de deşteptare. Ideea şi progresul au ieşit din coada fracului şi din buzunarul jeletcii; repejunea revoluţiei fu măreaţă, furioasă, dărmînd în dreapta şi-n stînga bunul şi răul, clătinînd toate obiceiurile şi toate credinţele oamenilor vechi; şalvarii încurcau slobozenia mişcării, calpacele şi işlicele îngreuiau capul, de aceea rămaserăm în urma civilizaţiei; am trîntit tot la pămînt, să alergăm mai iute, prefacerea hainelor a prefăcut de îndată condiţiile sociale ale lumii noastre, precum şi relaţiile familiei. Emancipaţia copiilor de sub frica şi palmele pedagogului se trage de la pantaloni... Înrîurirea morală a pantalonului a fost nemărginită... De cînd pantalonii, sistema educaţiei s-a schimbat! Frica, varga şi ciubucul au lipsit.“
Subiectul merită dezvoltat şi o voi face, poate, într-un articol viitor. Pînă una alta, mulţumesc domnişoarei Nicorici pentru întrebare. Cît despre rubrică, mai vorbim. Nu e, întotdeauna, bine să adopţi, la 16 ani, vestmintele maturităţii. Deşi rezultatul poate fi simpatic. Dacă, totuşi, vă simţiţi îndemnată să produceţi ceva, riscaţi! Trimiteţi-ne o mostră!