Despre impostură

Impostura este acea acțiune mai amplă sau mai restrînsă prin care intenționat joci un rol profesional, auctorial ori social care nu-ți revine pe drept, încercînd să-i induci în eroare pe ceilalți. Actorul care-l joacă pe Hamlet nu e un impostor, deoarece o face în cadrul convenției teatrului și nu înșeală pe nimeni. Așadar, impostura este o fraudă, dar stabilirea intenției nu e lipsită de unele ambiguități. De exemplu, în secolul al XVI-lea a fi și astrolog pe lîngă astronom, precum Johannes Kepler, nu era o impostură, căci astrologia era considerată încă o știință respectabilă. Astăzi însă am dreptul să prezum că un astrolog care se ia în serios și care ia bani de pe urma profesiei respective este un impostor, deoarece el fie știe că astrologia e o pseudoștiință, fie s-ar cuveni să o știe, avînd în vedere cunoștințele noastre generale de azi. Oricum, greutatea dovederii bunei sale credințe cade pe seama sa. Homeopatia este, azi, o impostură, deoarece nu are nici o bază științifică (diluțiile sînt atît de mari încît nu mai există practic nici o moleculă din substanța activă în soluție), dar cîndva ea nu era decît o teorie greșită. Și același lucru îl putem spune, de pildă, și despre alchimie pe care o studia cu mare interes însuși Newton. Evident, impostura profită de slăbiciunea mijloacelor de detectare instituționalizate de la un moment dat, de naivitatea publicului, dar și de fragilizarea reperelor valorice și morale într-o lume tot mai complicată.

Acestea fiind zise și simplificînd lucrurile, văd următoarele niveluri ale imposturii în domeniul cunoașterii (al științei) – locul unde ea apare cel mai des și creează cele mai multe necazuri – și începînd cu formele cele mai fruste:

● Impostura de funcție: presupune arogarea de titluri și condiții sociale determinate care nu există. Este vorba despre cel care „face pe medicul”, dînd consultații și rețete, fără drept, despre cel care și-a falsificat o diplomă de studii care nu există în realitate, despre cel care ocupă un post prin falsificarea CV-ului etc.

● Impostura auctorială – foarte răspîndită în ultimul timp – constă în plagiat. Pretinzi că ești autorul unei opere (sau părți din ea), de exemplu o teză de doctorat, fără să fii. Aici se disting cel puțin două niveluri: plagiatul brut (copy-paste), unde se copiază cuvintele, și plagiatul subtil, constînd în aproprierea fără citare sau referință a ideilor altcuiva. Aceasta din urmă nu e ușor de dovedit în unele cazuri, căci sînt destule situații, mai vechi sau mai noi, cînd doi savanți sau cercetători ajung independent la aceleași idei.

● Urmează la rînd ceea ce numesc impostura datelor (faptelor): mă refer la tentativele unor cercetători de a produce – în cadrul unei discipline recunoscute – date și fapte false, spre a justifica anumite teorii sau a promova anumite interese individuale sau colective. Un exemplu celebru este așa-numitul „om de la Piltdown”, despre care Charles Dawson și alții au susținut că e „veriga de legătură” dintre maimuță și om. Abia în 1953, după 40 de ani de la pretinsa „descoperire”,  s-a demonstrat frauda: era un maxilar de urangutan, foarte ingenios montat la un craniu de om. Asemenea imposturi nu lipsesc nici în științele experimentale, precum fizica și chimia, și de-a lungul timpului au tot fost denunțate astfel de fraude. Trebuie menționat totuși că, în unele din asemenea cazuri (cum ar fi teoria marelui chimist Linus Pauling despre foloasele exagerate ale vitaminei C), nu se poate ști dacă autorul era conștient de fals sau se înșela pe sine însuși, printr-un proces mai complicat de autoconvingere.

● Vine la rînd ceea ce aș numi impostura de limbaj, care de obicei are aspecte colective: medicii de pe vremea lui Molière bolmojeau în latină, spre a-și impresiona pacienții printr-un limbaj prestigios și obscur. Tot de o latină sui-generis se folosește și subreta Despina din Cosi fan tutte a lui Mozart, cînd joacă rolul unui notar care oficiază o falsă căsătorie. În vremurile noastre, așa cum au arătat Alan Sokal și Jean Bricmont în Imposturi intelectuale, filozofii deconstrucționiști, criticii literari postmoderni și, în general, numeroși social researchers abuzează de un galimatias preluat din fizică și matematică – științe de mare prestigiu azi – fără să producă aproape nici o cunoaștere nouă, ba adesea și comițînd erori majore.

● Pseudo-științele formează, în zilele noastre, o specie aparte de impostură intelectuală, de cuprindere mult mai vastă: discipline întregi sau teorii precum „medicina alternativă”, parapsihologia, creaționismul constituie nu numai falsuri generalizate, dar, de cele mai multe ori, precum în cazul medicilor care susțin antivaccinismul, se poate presupune și o fraudă, deoarece intenția rea e greu de negat. Cum spuneam, în asemenea cazuri, greutatea dovedirii trebuie să stea pe umerii celui care neagă cu aplomb „ortodoxia” științifică și profită de naivitatea publicului.

● În sfîrșit, gradul suprem de impostură și fraudă îl avem atunci cînd statele, de obicei totalitare, promovează activ anumite pseudoștiințe și, concomitent, împiedică prin mijloace administrative pe oponenții acestora să reacționeze. Este cazul „fizicii ariene” și al „științei rasei” din Germania nazistă ori al biologiei lui Lîsenko sau al lingvisticii lui Marr din URSS. Aceste regimuri nu doar distrug un domeniu întreg al științei, împiedică cunoașterea, dar nimicesc numeroase vieți și, în ansamblu, produc o impostură generalizată și totală. Regii din vechime îi forțau uneori pe alchimiști să le fabrice aur și îi pedepseau cînd constatau că, la mijloc fiind o impostură, aurul nu era decît plumb. Dar despoții totalitari din secolul XX au mers mult mai departe: au decretat că plumbul e aur.