Despre găini și gramatică

Cu mulţi ani în urmă, „un grup de cercetători“ interesaţi de psihologia văzului au făcut următorul experiment: au proiectat dinaintea unei comunităţi tribale, lipsită de orice contact cu civilizaţia modernă, un film poliţist. La sfîrşitul proiecţiei, privitorii au fost întrebaţi ce-au văzut. Au dat toţi acelaşi răspuns: două găini pe o pajişte. Stupefiaţi, experimentatorii au derulat filmul şi au constatat că, într-adevăr, într-o secvenţă de cîteva secunde, pe ecran apăreau două găini. Din întreaga poveste, privitorii nu reţinuseră decît singura imagine care avea oarecare legătură cu experienţa lor de viaţă şi de civilizaţie. Restul fusese fie obscur, fie neinteresant. 

Pînă la un punct, e firesc să avem asupra oricărui spectacol o privire orientată, în funcţie de nivelul nostru de cultură, de interesele noastre intelectuale, de formaţia, deprinderile şi obsesiile noastre. Vedem, în primul rînd, lucrurile la care sîntem atenţi. Am avut ocazia să refac, în alt context, experimentul pe care l-am descris mai sus, înregistrînd diferite reacţii la cele cîteva emisiuni pe care, împreună cu Gabriel Liiceanu, le-am propus televiziunii naţionale, sau la dialogul purtat săptămîna trecută cu Adam Michnik la Ateneul Român. Experimentul „ţine“: fiecare vede ceea ce vrea (sau poate) să vadă. 

După o emisiune despre prostie, un cunoscut actor bucureştean m-a oprit febril pe stradă, mi-a dat un citat din Shakespeare şi m-a rugat să pronunţ corect cuvîntul „scenă“. I se părea, dacă am înţeles bine, că zic „şcenă“, eludînd „s“-ul iniţial. Cuvîntul – mi-a explicat, doct, interlocutorul – vine din greceşte, de la „skenos“, şi trebuie ca „s“-ul să se audă distinct. Trec peste faptul că termenul grecesc e skene, nu „skenos“, dar rămîn perplex faţă de găina pe care a văzut-o omul, deşi filmul pe care îl urmărise era, mai curînd, poliţist… 

Un celebru medic din Buziaş, căruia, întrucît e diabetolog, aş putea să-i fiu pacient, vrea să mă vindece, într-o scrisoare, de agramatism. Domnia sa găseşte că ceea ce mă caracterizează este o proastă folosire a limbii române. Fac multiple „gafe“. Nu pentru că n-aş şti să vorbesc corect – concede, amabil, domnul doctor –, ci, probabil, pentru că îmi dispreţuiesc publicul. Nu înţeleg de ce era nevoie de acest inelegant proces de intenţie, nici de ce aş ţine cu tot dinadinsul să mă manifest în faţa unor spectatori pe care nu dau doi bani. Dar să trecem la găină. Dl doctor e indispus că, la un moment dat, în loc să spun „aş mai vrea să…“, zic „mai aş vrea să…“. Grav e şi că spun „conture“ în loc de „contururi“. Admit că, în exerciţiul oralităţii, oricine poate avea scăpări mai mult sau mai puţin grave. Chiar şi dl doctor poate fi prins, dacă ai ochi răi, cu mici derapaje. E şi mai supărător dacă derapajele trec şi în scris (apropo: cînd în scrisoarea dvs., dle doctor, declaraţi că nu mă credeţi capabil să fac „greşeli elementare de limbă din neştiinţă“ puneţi o virgulă inutilă între „limbă“ şi „din“. Dar merită să ne legăm de fleacuri?). Chestia cu „conture“ e mai complicată niţel. Şi mă miră că dl doctor, ardelean temeinic, nu s-a gîndit să se uite prin cărţi. În DEX ar fi găsit că termenul „contur“, pe lîngă pluralul „contururi“, îngăduie şi forma „conture“. Există, în româneşte, şi alte cuvinte cu plural dublu. De pildă, e corect şi „coperte“, şi „coperţi“. 

Ca să te blochezi în această găină, trebuie fie să nu-l poţi suferi pe „făptaş“ şi să-i cauţi, cu tot dinadinsul, nod în papură, fie să fi dezvoltat, de-a lungul vieţii, un complex de superioritate „scorţos“, pe baza căruia să-ţi placă dăscălirea celorlalţi. În rest, nu pot decît să-i fiu recunoscător dlui doctor pentru îngrijorările pe care le are cu privire la eventuala noastră prăbuşire în „plictiseală şi părăsire“. E un risc asumat. Nu ne socotim statui şi nu vrem garanţii de eternitate. Pînă acum – de bine, de rău – ne-am descurcat. Om vedea cum arată viitorul. Facem ce putem. Evident, ne pare rău că un om atît de priceput ca dl doctor, după ce se uită la cîteva ore de dezbateri despre speranţă, ură, prostie, frică şi cărţi, stă morocănos pe un jilţ academic şi ne aruncă în faţă un singur cuvînt: contururi! 

Povestea cu „contururi“ a făcut, de altfel, furori. Aflu că, pe un popular canal de televiziune, un fel de Nae Girimea lovit de euforia culturii m-a făcut praf pentru aceeaşi „eroare“. N-am voie „conture“! Păcat de laptop-ul dumnealui! Folosit fără parapon, l-ar fi convins că am voie. Dar nu vreau să stric distracţia solitară a unui  showman zglobiu în jurul găinii mele. Omul are hazul şi tristeţile lui. Atîta doar: se uită mereu la alt film. Şi rîde singur de ceea ce crede că a văzut.