Despre compromis − pagini de memorialistică (II)
La început, pentru scurtă vreme, am luat excluderea mea din partid, din slujbă și din presă drept o eliberare. Brusc, „scăpasem“ de toate identitățile mele anexe și de toate carnetele − de partid, de sindicat… Dar am realizat, totodată, că nu mai aveam nici un mijloc de subzistență (soția mea, la fel). Ca să nu fiu pasibil de o încadrare la „parazitism“ social, mi s-a oferit, totuși, un post de muncitor necalificat la fabrica de sticlă. Am refuzat, am dat statul în judecată și am pierdut. La proces, m-am apărat singur, fără succes. Eu vorbeam în termeni juridici (mă pregătisem anume), iar completul de judecată îmi răspundea în termeni politici.
M-am dus în audiență la responsabilul cu cultura de la Primărie, unu’ Căpudeanu. Am întrebat: Eu, acum, din ce-o să trăiesc? Ce fac, plec din țară? Răspuns: „Tovule, eu nu te înțeleg. Matale ești intelectual, ai citit filosofie… Dom’le, cînd ai văzut cuvîntul ăsta transce… trans… trasc (nici unui activist nu îi ieșea de la prima încercare cuvîntul „transcendental“...), dumneata nu știai că, încă din secolul trecut, Marx deja îl condamnase pe Kant tocmai d-aia?“. Omul se pregătise! Răsfoise rapid vreun dicționar și înțelesese că și Kant fusese amestecat în secta aia indiană… M-am enervat (nu prea mai aveam ce pierde) și m-am auzit spunînd: „Nu pot să cred că așa se judecă un om! Dă-o-n p... mă-sii!“. Ieșirea asta a mea l-a impresionat plăcut: nu eram un „intelectualist“ fandosit. Puteam vorbi și ca oamenii... Zice: „Tovule, îmi place cum gîndești… Uite ce propun: fă un memoriu către Tovarășu’. Știi cîtă înțelegere are el, îi explici situația și să sperăm…“.
Eu nu știam să fac memorii de genul ăsta, cu limbajul standardizat al sistemului. (Dinescu mi-a povestit odată că se încercase cîndva, la Uniunea Scriitorilor, alcătuirea unui astfel de memoriu, unul de protest, adresat șefului suprem. Și că, după ore lungi de lucru „abil“, textul arăta ca o scrisoare omagială…) Am apelat la ajutorul unui unchi al meu, care era contabil la o întreprindere și era mai versat. Am încropit capodopera și am semnat-o. Am, cred, oarecari circumstanțe atenuante: eram în panică, nu știam ce m-așteaptă, cum am să mă întrețin, ce alți pași pot să fac. Evident, memoriul meu suna ca dracu’. Mă străduiam să-mi dovedesc nevinovăția, cu argumente de loialitate, de muncă cinstită „pe tărîmul“ propășirii patriei. Cu alte cuvinte, răspundeam, punct cu punct, acuzațiilor care mi se aduseseră: participarea mea la conferința infamantă de la Institutul de Psihologie n-a fost un act subversiv, o „disidență“ camuflată față de Constituția țării sau de statutul Partidului. Vreau să-mi fac, în continuare, meseria, să-mi slujesc țara, cultura și angajamentele patriotice... Acest memoriu e adesea invocat de „binevoitori“ ca dovadă de colaboraționism servil. De altfel, a fost calificat drept „scrisoare“. Adică purtam o corespondență tandră cu șeful… Tov. Căpudeanu a găsit, totuși, că textul e insuficient: „Faceți o anexă, cu detalii“. Am făcut-o. Asta a devenit a doua mea „scrisoare“. Inutil să spun că memoriul meu n-a avut nici un efect. Probabil că nici n-a ajuns vreodată în mîna „andrisantului“. Oricum, regret sincer acest episod neonorabil din viața mea, chiar dacă pot invoca circumstanțe atenuante. Speriat, am făcut mea culpa fără să am de ce, și asta în limbajul „conform“ al epocii. Dar am cerut și reabilitarea mea profesională și cetățenească. Nu eram un „trădător“ perfid, neloial, „unealtă“ a cine știe căror „oficine“... Repet: nu mă simt bine cînd recitesc pasajele „cuminți“ ale memoriului meu. Îl regret ca pe un compromis (care, în contextul de-atunci, mi s-a părut de neevitat, dacă voiam să-mi continui viața în țară, în condiții de minimă normalitate). Pe de altă parte, mă irită, totuși, cînd, pe baza acestui nefericit text, sînt taxat drept lingău al regimului, în vreme ce unor campioni ai liricii omagiale li se iartă, admirativ, totul: lui Adrian Păunescu i se ridică un bust în Grădina Icoanei, iar Vadim a făcut o zgomotoasă carieră de „tribun“ național. Dar, în fine, „asta-i situația“… Sînt mai antipatic și mai ne-trebnic...
Oricum, n-am socotit niciodată acest episod din biografia mea pre-revoluționară drept o „persecuție“ de tipul acelora la care erau supuși, neomenos, disidenții adevărați. Totul era doar un simptom al arbitrarului și al absurdului de care era capabil „sistemul“. Dacă am făcut (cu destul de dure consecințe) vreun gest de curaj (sau de solidaritate prietenească) în contextul ceaușist, el a venit ceva mai tîrziu, în legătură cu Mircea Dinescu. Dar despre asta, poate, altă dată.