Despre cerberi

2 septembrie 2015   SITUAȚIUNEA

Stimate domnule profesor David, 

Cred că această discuţie tangenţială nu ar trebui să aibă loc. Nu aici, nu acum şi, mai ales, nu aşa. Dar iată că s-a întîmplat, aşa că, pornind de la articolul dumneavoastră

din numărul anterior al

mă simt nevoit să lămuresc măcar trei puncte: 

1) În primul rînd, nu discutăm în acelaşi plan: textul meu este, explicit, unul

şi, mai important, vizează mistica poporului devenită obsesie de

care îşi găseşte în preocupările inspiraţionale de „psihologie a poporului român“ majoritatea materiei sale prime; articolul dumneavoastră este unul

, preocupat să pună la adăpost

contemporană de polemica mea conjuncturală, care „era să arunce apa cu copil cu tot“. („Am încercat, prin acest articol, să-i pun copilului o centură de siguranţă, dacă va mai fi bălăcit în viitor.“) Nu la aceasta mă refeream şi nu încercam nici să o subminez, nici să o neglijez (ar fi fost delirant ca eu să-mi propun aşa ceva şi este amuzant că dumneavoastră aţi presupus aşa ceva…). Aşa că autosesizarea dumneavoastră, previzibilă, mi se pare puţin nepotrivită, căci e lipsită de obiect. Foarte utilă, absolut de acord, dar cu altă miză şi în alt context: cel academic. 

2) Dacă ar fi să discutăm în acest plan, academic (ceea ce, evident, nu este cazul să facem într-o revistă venerabilă, dar de cultură generală, adresată publicului larg), primul lucru pe care ar trebui să-l fac ar fi, inevitabil, să reiterez – reformulînd-o – afirmaţia referitoare la „psihologia poporului“: nu că nu există o „psihologie a poporului“, ci că aşa ceva nu se mai practică de mult timp, nicăieri,

Categoria epistemologică „psihologia poporului“ nu există nici în bibliografia dumneavoastră şi nici măcar în unul dintre articolele publicate de dumneavoastră în străinătate. Nu există

psihologie a popoarele decît cea „veche“ – cu care, evident, nici dumneavoastră nu sînteţi de acord! Dar, da, există sute şi sute de abordări mai mult sau mai puţin recente, care construiesc, aparent similar, factori, tipuri, profiluri colective, chiar şi referitoare la „caracterul naţional“ (care însă, în filiera anglo-saxonă, a însemnat şi mai ales înseamnă în prezent puţintel altceva), şi cu care, evident, şi eu sînt de acord (deşi nu am predat etnopsihologia decît 15 ani şi chiar dacă, faţă de unele sau altele, am o reţinere sau alta). Despre

s-ar putea dezbate, academic, la nesfîrşit; psihologia poporului este însă doar istorie. 

3) În sfîrşit, mă obligaţi să ridic o problemă pe care am preferat, colegial, să o trec sub tăcere: de ce, fiind un specialist recunoscut, care practică o psihologie

şi care a publicat în

articole în care nu există nici o urmă de „psihologia popoarelor“, atunci cînd vă adresaţi publicului din

, o faceţi tocmai sub titlul de „psihologia poporului român“? Academic, un asemenea titlu este în contradicţie şi cu „psihologia modernă“, şi cu propriile dumneavoastră afirmaţii. Să fie vorba de o aducere la zi a acestei viziuni, o „modernizare“ a ei, cum sugeraţi în articolul din

O asemenea teză este însă, în cel mai bun caz, discutabilă: ori este psihologia popoarelor – şi atunci e „veche“ –, ori este una sau alta dintre abordările „moderne“ –, şi atunci pur şi simplu se cheamă altfel şi este altceva. Este vorba atunci, mai degrabă, de o satisfacere a nevoii publicului autohton, dezorientat şi în criză de identitate, de a-şi (re)găsi o imagine edificatoare în „psihologia poporului“? Se pare că da. Ar fi – şi, iată, este! – o întreprindere de mare succes:

spun francezii. Nu discut (aici) cercetările prezentate în carte, ci doar

de a le prezenta sub semnul „psihologiei poporului“. Or, ca psiholog cunoscător al românilor, nu se poate să nu fi ştiut de la început că aşa se va întîmpla, că orice veţi scrie sub un asemenea titlu nu va schimba convingerile şi căutările publicului, ci, dimpotrivă, va întări exact această

de care acesta încă are nevoie. Aşa că aţi oferit, practic deliberat, motiv de jubilaţie tuturor celor care nu vă citesc, dar vă citează. Aţi cedat pieţei şi v-aţi marketizat un produs nou sub un brand vechi, cu mai mult succes la public. Cu aceasta, ne aflăm deja în alt registru, nu academic, ci etic; iar eu nu cred că un asemenea demers este corect! 

Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog,

Mai multe