Dereticatul zen al şosetelor

Stau la biroul meu și mă uit împrejur. O, familiară și tandră dezordine! Ignațiu, îngerul meu păzitor, pe dreapta, Luță, porcușorul meu norocos, pe stînga, cu Gertrude, rățușca-mascotă a copilăriei mele, la picioarele sale. În față, un suport de creioane și o scrumieră masivă din bronz, care păzeau biroul bunicului meu, un calculator, un laptop și un modem cu o groază de cabluri, care acoperă o treime din birou, o cutie japoneză din lemn de trandafir de la mama, din care se revarsă cărți de vizită, blocnotes-uri din ultimii vreo cinci-zece ani, patru memory-sticks, trei cești de cafea, pixuri, brichete și o țigară electronică pe care n-am folosit-o niciodată, un suport de hîrtii… Pe tot peretele din dreapta este însă biblioteca (tot de la bunicul), plină pînă la refuz, dar ordonată riguros, pe categorii de cărți – cel puțin așa îmi doresc, dar mi se întîmplă frecvent să mă ridic și să mai mut o carte de colo-colo, angoasat că „nu e la locul ei“. Dincolo de birou începe universul soției mele (o casă are totdeauna gen), într-o dezordine care nu este decît o asimetrie subtilă de plante și aranjamente florale, obiecte din alamă, colțul bufnițelor etc., toate îmbrăcînd mobila florentină masivă aranjată de mama, de care nimeni, niciodată, nu va îndrăzni să se atingă. Devenită acasă, o casă este un peisaj aluvionar al istoriei personale.

Spun toate acestea cu curiozitatea stîr­nită de o carte, care ne propune să re(ordonăm) lumea: The Life-Changing Magic of Tidying Up. The Japanese Art of Decluttering and Organizing, scrisă de Marie Kondo și devenită și în America un extraodinar bestseller (86 de săptămîni pe lista New York Times), care are ca hashtag #organizetheworld. Este o carte-cult, care are deja milioane de adepți, convertiți la KonMari, metoda lui Kondo de a te face fericit.

Cum? Simplu: „Once-in-a-lifetime tidying marathon“. Adică te apuci matale și împarți toate obiectele din casă în următoarele cinci categorii: îmbrăcăminte, cărți, hîrtii, miscellanea și obiecte sentimentale, exact în această ordine. Le iei apoi pe fiecare în mînă, le împăturești cu grijă sau, dacă sînt haine, le pui pe umerașe tot după o anumită ordine, le privești și te gîndești cîte de același fel mai ai prin casă, de cînd nu le-ai mai folosit. După care închizi ochii și te întrebi dacă obiectul pe care îl ții în mînă îți provoacă vreun sentiment de bucurie „în corpul tău“ (important, căci atașamentul față de obiecte este încorporat, nu este o alegere rațională!). Cele care îți evocă o astfel de senzație plăcută rămîn; celor care nu, le mulțumești frumos și îți iei rămas bun. „Cînd luăm hainele noastre în mînă și le pliem cu grijă, transmitem, cred eu, energie, care are un efect pozitiv asupra hainelor noastre.“ Împăturitul șosetelor, de pildă, devine un întreg ritual, prin care ne încărcăm, la rîndul nostru, cu energie – iar dacă nu, vom ști că a venit vremea să le părăsim.

Cam ezoteric? Da și nu. Inițial un soi de consilieră pentru cum să-ți organizezi casa, Kondo povestește de cazuri în care clienții săi aveau zeci de periuțe de dinți, păstrau în toaletă sulurile goale de hîrtie igienică sau ziare de acum zece ani, descopereau vreo zece polonice în rafturile din bucătărie, ca să nu mai vorbim de haine și pantofi. Iar prozeliții săi din Statele Unite mărturisesc cu sutele de mii ce surpriză au avut urmînd sfaturile lui Kondo. Atenție, nu este însă vorba (doar) de anticonsumerism și nici măcar de debarasare (o obsesie – și necesitate – a lumii consumeriste). Criteriile KonMari nu sînt funcționaliste, nu vizează o ordonare a spațiului fizic, ci a spațiului trăit, a relației subiective cu obiectele în funcție de rostul lor, nu neapărat de utilitatea lor. „Am descoperit că acest criteriu, «împrăștie bucurie», elimină orice gînd despre cît costă, cît de vechi este, de cîte ori a fost folosit, se mai potrivește acum etc. – se confesează o convertită. Dacă nu «împrăștie bucurie», s-a dus; și dacă trezește bucurie, rămîne, indiferent de cîte ori l-am folosit sau îl voi mai folosi.“ Și să nu uităm apoi că e vorba despre o metodă ancorată în cultura japoneză, unde un astfel de antropomorfism și non-dualism sînt lucruri extrem de familiare; iar „pliatul“ este o strategie centrală a sistemelor modulare, care s-au dezvoltat din cauza spațiilor reduse de locuire – ne amintește designerul Leonard Koreno. „Mai multă spiritualitate, ideea de non-dualism este o relație cu realitatea, ce sugerează că orice lucru este viu și indisociabil legat de altele, chiar și obiectele neanimate“ – adaugă acesta. „Dacă sîntem simpatetici și respectuoși cu orice există, atunci ar trebui să fim simpatetici și cu șosetele din sertar, care nu sînt pliate cum trebuie.“ „Dereticatul (tidying) este un dialog cu tine însuți“ – precizează și Kondo.

Este evident că există o doză considerabilă de „trădare“ în „traducerea“ acestui ritual japonez în metodă occidentală. Dincolo de aceasta însă, meritul lui Kondo constă în performarea unei relații cu lumea obiectelor, de care cultura occidentală de-abia acum începe să (re)devină conștientă. Și aceasta, deocamdată, doar la nivelul unor teorii sofisticate, de la „poetica spațiului“ a lui Gaston Bachelard la filosofia extravagantului Bruno Latour despre „atașament“ și „obiectul-subiect“.

Dar și fără Latour, termenul de „atașament“ ne poate evoca o astfel de relație, căci sîntem cu toții atașați, chiar și fără să ne dăm seama, de obiectele care înseamnă pentru noi acasă. Iar pentru noi, românii, acasă înseamnă a îngriji – ne atrage atenția Adam Drazin, căci pentru noi este prea obișnuit ca să fie și conștient. A îngriji înseamnă a-ți face griji legat de curățenia, ordinea, bunăstarea obiectelor, înseamnă a le îmblînzi și a ți le apropria – și, în consecință, a le păstra: nu aveți în casă nici un sertar, nici un raft, nici o debara în care păstrați, fără să știți de ce, tot felul de obiecte „inutile“? A îngriji mai înseamnă și a numi obiectele: mașina dumneavoastră nu are un nume?

Pe de altă parte, limba română păstrează și un alt termen, doar aparent sinonim: a deretica (a cioroboti, a tăgăși, a ticăzui, a tistăli, în funcție de zonă). Provine, se pare, de la latinescul deradicare, a dezrădăcina. Cînd deretici, te mai și desparți de obiecte: debarasezi! Dar o faci tot cu grijă… Toți cei care s-au simțit vreodată acasă în casa lor, în satul sau cartierul lor, vor regăsi, în „corpul“ lor, toate acestea, chiar dacă nu le-au știut vreodată.

Se apropie „curățenia de Paști“. Fiți cu ochii pe obiecte!… 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu­cu­rești, 2015.