Democraţie de ţaţe
Uneori mă întreb ce sens mai au atîtea discuţii sofisticate despre „spaţiul public“ într-o societate ca a noastră. Nu spun că ele nu sînt necesare, ca în orice democraţie. Dar cred că trec, în bună măsură, pe lîngă ţintă. Ce s-a întîmplat săptămîna trecută cu manifestaţiile sindicatelor arată că trebuie s-o luăm mult mai „de jos“.
Cîteva dintre strigăturile de la aceste manifestaţii au demonstrat, fără nici o îndoială, că ne scăldăm în mitocănie publică (ba unii se mai şi simt mîndri s-o afişeze): „Unul mic şi unul chior şi-au bătut joc de popor“; „Boc, Boc şi ai lui să se ducă dracului“. Mai întîi, aceste vorbe au fost strigate la megafon de vreun „lider“, apoi repetate în cor de cei prezenţi. Iar poliţiştii au strigat în faţa Palatului Cotroceni „ieşi afară, javră ordinară“. Asemenea formule sînt dincolo de orice revendicare sindicală, dincolo de orice îngrijorare privind „coşul zilnic“: arată doar un nivel foarte scăzut de civilizaţie. Încercarea liderilor sindicali de a explica totul prin „disperarea“ oamenilor e şi mai jenantă. Nu numai pentru că există, totuşi, limite ale decenţei peste care e inacceptabil să se treacă, dar şi pentru că, indirect, confirmă că acesta e nivelul, acesta e limbajul prin care sindicatele ştiu să se exprime în public. După care, totul devine explicabil la televizor. Aici sîntem – într-o democraţie de ţaţe certăreţe care se spurcă şi se bruftuluiesc în faţa porţii.
De partea cealaltă, politicienii nu se lasă nici ei „mai prejos“. Inutil să reamintim ieşirile preşedintelui Băsescu (care i-a făcut pe jurnalişti „găozari“, s-a certat cu sinistraţii şi cu cine s-a mai nimerit, iar de curînd a spus despre Victor Ponta că este „ca o maimuţică“). Inutil să spunem – cum au făcut-o deja unii comentatori – că preşedintele „a dat tonul“. Nu e decît cel mai vizibil, „masculul Alfa“ dintr-o trupă de bărbaţi politici care, în Parlament sau la televizor, au oricînd la îndemînă mişto-ul de doi lei, băşcălia groasă, gluma de autobază, adjectivul de după blocuri şi „poanta“ sexistă. Acesta e nivelul – sau măcar aşa arată „dominanta“. Nu spun că nu există şi politicieni educaţi, că bunele maniere au dispărut cu totul, că nu putem găsi şi exemple de curtoazie. Există. Dar peisajul e acaparat de hăhăieli groase şi de lovituri verbale sub centură.
Şi, pentru că şi politicienii, şi sindicaliştii, şi poporul în ansamblul său se uită mult la televizor, putem lesne cădea în tentaţia de a da vina pe mass-media, care scoate la iveală deviaţii, aiureli, vorbe grele, glume proaste, obscenităţi, care pune în fason tot felul de derbedei şi de hahalere şi obţine audienţa pe seama lor şi a mulţimii de gură-cască naţionali care vor distracţie ieftină. Dar nu aflarea vinovatului e problema. Căci ar trebui un studiu amplu şi doct ca să explicăm pînă la capăt cum s-a ajuns, în societatea noastră, la creşterea agresivităţii şi a violenţei, la răspîndirea cu succes a proastei-creşteri şi la domnia „tupeului“. Poate se vor găsi explicaţii şi se vor identifica şi vinovăţiile.
Deocamdată, însă, mi se pare mai practic să luăm act de halul în care arătăm. Degeaba ne ascundem după gardul Uniunii Europene, după sintagme precum „instituţiile statului“ ori „spaţiul public“. Deocamdată, societatea noastră (sau o bună parte a ei) tinde să valorizeze şmecheria, insolenţa şi tupeul. Oamenii civilizaţi şi decenţi sînt tot mai stingheri, candoarea a ajuns „ceva“ bun de luat peste picior, nobleţea sufletească tinde să devină o expresie greu de înţeles pentru tot mai mulţi. Vorbitul cuviincios în lume e privit ca o relicvă stranie din timpuri trecute, iar la televizor e practic interzis, căci „e plict“ şi „omoară audienţa“. Dar încă e bine. Dacă o ţinem tot aşa, oamenii cumsecade – care îşi văd de treabă şi de fire, care îi respectă pe ceilalţi şi se respectă pe ei înşişi – vor ajunge să fie închişi în rezervaţii. În afara lor, desigur, se va vorbi în continuare despre „spaţiul public“...