Democrația este pentru oameni
Costică Brădățan, profesor la Texas Tech University, publică în 22 și Contributors un frumos și melancolic eseu, intitulat „Democrația este pentru zei” – versiunea românească a unui text apărut inițial în New York Times. Pus pe gînduri (ca toată lumea) de evenimentele recente din SUA (dar, bineînțeles, privind și de la o anumită distanță istoria), Brădățan susține teza că „în mod fundamental, oamenii nu sînt predispuși să trăiască democratic“. „Se poate chiar argumenta“, spune el, „că democrația este nenaturală, deoarece merge împotriva instinctelor și impulsurilor noastre vitale.” Sistemele autoritariste ar fi de aceea în mai mare măsură în natura oamenilor și, de aceea, democrațiile sînt șubrede și sînt gata să eșueze, atunci cînd vîntul istoriei bate ceva mai tare. Pesimismul autorului privitor la șansele generale ale democrației e afirmat fără ocolișuri: „Nu e de mirare că este o bătălie pierdută”. De aceea, el îl citează pe Jean-Jacques Rousseau care afirma (ce-i drept, referindu-se la democrația directă a anticilor pe care n-o iubea deloc): „Dacă ar exista un popor al zeilor, acesta s-ar guverna democratic. […] O formă de guvernare atît de perfectă nu este pentru oameni”.
Problema este felul în care înțelegem noțiunea de „democrație”. Dacă o examinăm „substanțialist”, dacă o vedem în durata lungă a istoriei, ocupată mai ales de regimuri autoritare, dacă sîntem atenți mai ales la distorsiunile moderne ale unor forme de democrație („democrația socialistă“) și mai ales dacă avem în minte democrația ca perfecțiune și ideal (comparată de autor cu fericirea), atunci Brădățan are dreptate: democrația autentică nu prea e pentru oameni sau, mai curînd, e un model atît de rar și manifestat în circumstanțe atît de extraordinare, încît pare a descrie mai degrabă marea excepție a istoriei decît regula.
Nu acesta este însă și unicul mod (substanțialist) în care poate fi privită democrația. Dacă, urmîndu-l pe Karl R. Popper, vedem în democrația modernă, reprezentativă, mai ales o sumă de proceduri și mecanisme antiopresive și antitiranice, nu numai că democrația „revine printre oameni”, dar ea se dovedește, comparativ, și extrem de solidă. Știm, într-adevăr, că, vorba lui Machiavelli, „oamenii sînt răi”; știm că obsesia, chiar drogul puterii nu ne ocolește pe cei mai mulți. Cupiditatea, rapacitatea, agresivitatea, competiția, gelozia sînt factori umani fundamentali, sînt baza noastră animală inconturnabilă. Și tocmai de aceea eșuează chiar cele mai bune intenții ale conducătorilor nedemocratici din toate timpurile. Asta cînd au bune intenții, fiindcă de obicei n-au. Pe de altă parte, succesiunea principilor și conducătorilor autoritari e întotdeauna problematică, adesea catastrofică: despotul luminat, precum Marcus Aurelius, nu trăiește etern, iar morții sale îi urmează aproape de regulă un Commodus. Imperiul sovietic, ca și cel mongol, se prăbușesc din cauza unei probleme de succesiune. Stăpînirile charismatice, precum cea a lui Alexandru cel Mare sau Napoleon, depind exclusiv de prezența liderilor respectivi și dispar la moartea lor, iar monarhii ereditari sînt de foarte multe ori mediocri, chiar mai rău. Oligarhiile sînt inacceptabile azi, avînd în vedere aspirația puternică a oamenilor spre egalitate, nedezmințită din vremea lui Tocqueville. Totalitarismele s-au dovedit uluitor de fragile în secolul XX, mai ales că au mereu și aspirații imperialiste irepresibile. Cît despre „statul filozofilor” al lui Platon, el a fost și este o utopie încă mai mare decît democrația perfectă.
Proceduralist vorbind, democrația (în varianta ei liberală, reprezentativă) e un sistem conceput nu atît ca să promoveze binele colectiv și justiția, cît ca să împiedice răul major și marile injustiții. Și e foarte eficientă aici. Dintre toate sistemele imaginabile, în democrații e cel mai greu ca un om, un partid, o grupare, ba chiar o majoritate a poporului să uzurpe puterea și să anuleze libertățile politice și civile. Sînt prea multe mecanisme constituționale și legale, prea multă diviziune a puterii, care stau în calea uzurpării puterii, astfel încît riscul unor derapaje majore necenzurate e mai mic decît în orice alt sistem. Succesiunea în democrații e neproblematică, fiind obținută prin vot și, dacă ea nu ne asigură împotriva unor alegeri rele, cel puțin pare extrem de greu ca alegerea să devină – cel puțin în democrațiile cu o anumită tradiție – ireversibilă (vezi cazul Trump). Marele avantaj al democrației este chiar imperfecțiunea ei, în acord cu imperfecțiunea ființei omenești, ceea ce îngăduie ameliorări. Căci dacă oamenii ar fi buni de la natură, atunci cu adevărat regimul democratic ar fi nepotrivit și insuficient. Dar ei nu sînt astfel.
Aș mai spune o vorbă – fie și extrem de concis – și despre celălalt aspect, democrația ca ideal. A o declara „nenaturală” numai fiindcă e rară, chiar excepțională în istorie, mi se pare unilateral. Fiindcă, într-un sens, tot ceea ce cu adevărat ține de om și numai de el – adică în mod fundamental „omenia” sa, ceea ce include și libertatea în general, cît și decizia de a se supune ritualurilor democratice – e deopotrivă excepțional și esențial. Căci există cazuri cînd excepția cantitativă (minoritară) marchează totuși regula: de exemplu, regula artei stă mai degrabă în capodopera pe care vor toți artiștii s-o emuleze decît într-o oarecare lucrare mediocră. „Omenia” omului, deși este o excepție numerică, ne dă totuși regula și ne prescrie un comportament la care foarte mulți aspirăm, fie și adesea cu un succes modest. Poate că în sensul cel mai de bază, ea nu înseamnă altceva decît aspirația omului de a fi altceva decît știe că este, inclusiv decît un animal de pradă. Și atunci cum ar putea fi tocmai „omenia” contrară naturii omului?
Toate acestea mă conving că democrația nu-i deloc menită zeilor, adică unor ipotetice ființe perfecte și raționale sau, oricum, e cel mai puțin menită zeilor dintre toate sistemele politice imaginabile. Ea este făcută pentru oameni, tocmai fiindcă oamenii sînt imperfecți, violenți și adesea iraționali. Democrația e protecția noastră împotriva a ceea ce ne e mai rău în fire, dar e și solul din care poate crește omenia – adică întregul firii noastre.