Demisia de (dez)onoare

23 decembrie 2010   SITUAȚIUNEA

Să recapitulăm. DNA a cerut Parlamentului să aprobe începerea urmăririi penale şi o percheziţie informatică în cazul deputatei Monica Iacob-Ridzi. Pe vremea cînd era ministru al Tineretului şi Sportului, doamna deputat a organizat un concert care a costat mult, foarte mult, bătător la ochi de mult. Din bani publici. După ce „cazul“ a apărut în presă, s-a pus în mişcare maşinăria justiţiei. A trecut ceva timp de atunci şi, în sfîrşit, Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat o aprobare pentru a putea continua ancheta. N-a obţinut-o. 

Într-o ţară normală, acestea ar fi fapte. O instituţie a Statului a cerut – conform legii – ceva, şi o altă instituţie a Statului a respins cererea. Tot conform legii. La noi, faptele sînt înăbuşite de un val de opinii. Şi de ecouri. Deocamdată, DNA nu poate merge mai departe. Dar lumea politică îşi dă cu părerea. Chiar raportul Comisiei juridice (pe baza căruia a votat Parlamentul) e plin de opinii, nu de argumente juridice. Un deputat a declarat că „din punct de vedere politic poate fi necesar a se da un aviz favorabil, însă din punct de vedere juridic este împotriva acestui aviz“. Iar preşedintele Comisiei juridice –  deputatul Daniel Buda –  „a precizat că motivul care a dus la amînarea punerii pe ordinea de zi a celor două sesizări a fost generat de starea de graviditate, dar şi de sănătate a doamnei Monica Iacob-Ridzi, cît şi a copilului, şi din aceste motive s-a apreciat că o ulterioară amînare chiar ar fi dăunat doamnei deputat Monica Iacob-Ridzi“. (Rapoartele integrale se găsesc pe HotNews.ro) Aşadar, o amînare a fost bună, dar o altă amînare i-ar fi dăunat... Iar politica o ia înaintea justiţiei: din punct de vedere politic ar trebui cercetare penală, dar din punct de vedere juridic n-ar trebui... 

Suita datului cu părerea nu s-a oprit aici. Preşedintele Traian Băsescu a spus că „nu poate explica la Bruxelles“ că deputaţii au dat un vot emoţional. (Nici nu e nevoie: la Bruxelles – şi în alte părţi – sînt destui care au înţeles cum devine cazul cu „emoţiile“ în politica românească.) Iar dna Elena Udrea – această stea politică a PDL şi a României, care ziua se plimbă pe un cal alb şi la miezul nopţii merge cu mocăniţa, după cum cu un elan nestăvilit ne comunică televiziunile – a pus cireaşa pe tort, după care a îngropat-o într-o frişcă de vorbe: „Poate fi o soluţie, Monica Iacob-Ridzi să aleagă să demisioneze şi să pună astfel stop speculaţiilor care se fac pe seama acestui dosar şi comparaţiilor care se fac între ea şi cazul Adrian Năstase, spre exemplu. Şi poate fi o soluţie bună şi pentru partid, pentru că, iarăşi, a dat naştere la tot felul de critici la adresa partidului“. Fără să scape ocazia de a „contra“ propunerea dnei Monica Macovei (aceea de excludere din partid a oricărui suspect de corupţie), Elena Udrea scapă, pînă la urmă, punctul pe i: „Cînd există implicarea instituţiilor statului, cele care au atribuţii, Parchet, instanţă judecătorească, atunci e mai mult decît o suspiciune şi poţi să spui că pentru imaginea unui partid, ca şi pentru imaginea ta ca politician, trebuie să faci un pas în spate“. Carevasăzică, orice se poate, dar cînd e vorba de imagine, nu mai ţine: trebuie negreşit pentru ca politicianul bănuit de corupţie să-şi dea demisia. Carevasăzică „noi“, partidul – prin reprezentanţii noştri în Parlament – nu ne asumăm răspunderea de a permite continuarea urmăririi penale (adică nu lăsăm justiţia să-şi facă treaba pentru a stabili definitiv şi irevocabil dacă un politician e vinovat sau nu – căci poate nu e vinovat, numai Justiţia poate lămuri asta), în schimb, sugerăm ca respectivul politician să-şi dea demisia şi – una peste alta – să ne lase în pace, căci altminteri rămînem cu „onoarea nereperată“ şi nici un „dom’ Mitică“ nu va mai putea pentru ca să ne-o „repereze“. 

Ce înţelege un simplu alegător de aici? Mai nimic. Un hăţiş complicat de vorbe care încearcă să acopere nu doar faptele, dar şi procesele fireşti prevăzute de lege. Stat de drept? Nu se poate. E prea devreme. Deputaţii votează „emoţional“. Sîntem un popor emoţional, de altfel. Dacă vreunul fură un fleac, se găseşte altul care să spună „lasă-l, dom’le, o fi avînd şi el necazuri“. Dacă vreun demnitar fură (sau nu fură, nu ştim, n-avem încă o decizie a instanţei), gaşca din jurul lui îi „ţine spatele“ cît poate. Cînd nu mai poate, îi propune „delicat“ demisia. Adică îl lasă baltă. Deci, stat de drept? Măsuri împotriva corupţiei? Reformă în Justiţie? Monitorizare UE?  

Cu părere de rău, dar nu se poate. La noi, legile nu se aplică, ci se blochează printr-o avalanşă de opinii. Opiniile şi emoţiile sînt mai tari decît faptele şi decît articolele de lege. Statul de drept e bun „la ei, acolo“, în Occident. Noi avem emoţii, sîntem umani şi plini de înţelegere faţă de greşiţii noştri (dar în nici un caz faţă de „greşiţii lor“ – aşa că a se slăbi cu comparaţia între „cazul Ridzi“ şi „cazul Năstase“). Iar dacă dl preşedinte nu poate explica la Bruxelles de ce Parlamentul a votat emoţional, dna Udrea o rezolvă şi pe-asta: a găsit între timp soluţia „demisiei de (dez)onoare“, simplă şi eficientă: decît să ne facem curăţenie în partid (asumîndu-ne răspunderea), mai bine le sugerăm eventualilor membri incomozi să-şi dea demisia, ca să avem pe cine arăta cu degetul...

Mai multe