Demascări de ieri și de azi
După moartea lui Adrian Păunescu, numeroase articole şi comentarii s-au referit la el ca la un intelectual (iar unii – publicişti, bloggeri sau forumişti – n-au ezitat să adauge la acest cuvînt adjective: „mare“, „imens“, „extraordinar“). În percepţia publică, această calitate a părut să primeze în faţa omului politic – fost senator şi candidat la preşedinţie. Acelaşi statut – de intelectual – îl avea şi înainte de 1989. La începutul lui 1990, a trebuit să fugă din calea mulţimii, pentru că atunci predomina o altă însuşire a sa: aceea de om al regimului comunist şi „poet de curte“ al lui Ceauşescu.
„Istoria“ postdecembristă a intelectualilor publici a început – ca multe altele – furtunos. Cazul lui Adrian Păunescu este doar unul dintre cele mai controversate. După o perioadă de retragere, s-a repliat – mai întîi prin angajarea în politică (în Partidul Socialist al Muncii), apoi prin revenirea în spaţiul public în calitate de poet şi de comentator al actualităţii. În anii ’90, a susţinut partidul lui Ion Iliescu şi a fost intolerant cu partidele de opoziţie care tocmai se năşteau. Pe atunci, dezbaterea despre angajarea politică a intelectualilor era foarte aprinsă, iar dl Iliescu a susţinut de multe ori că aceştia trebuie să se întoarcă la meseriile şi preocupările lor şi să lase politica pe mîna politicienilor. În siajul său, diverşi oameni de cultură şi-au însuşit ideea că scriitorii şi artiştii trebuie să-şi vadă de ale lor, în numele „autonomiei esteticului“, sau pur şi simplu pentru că politica trebuie să devină „profesionistă“. În acest timp însă, la curtea noului partid care se străduia să devină social-democrat s-au înghesuit scriitori, artişti şi alţi oameni de cultură – uneori chiar dintre cei care susţineau revenirea intelectualilor la ale lor. Mulţi dintre ei avuseseră relaţii bune (ca să folosim un eufemism) cu partidul comunist şi regimul Ceauşescu. Între oportunismul lor şi viziunea îngustă a lui Ion Iliescu s-a ratat, atunci, apariţia unei intelectualităţi cu convingeri autentice de stînga. Înainte de alegerile din 2004, Ion Iliescu declara iritat, văzînd susţinerea de care se bucura Traian Băsescu, că „toţi intelectualii sînt de dreapta“. I-a răspuns atunci, între alţii, Alina Mungiu-Pippidi, afirmînd că în altă ţară ar susţine candidaţii de centru-stînga, dar în România e altceva. De fapt, acest „altceva“ înseamnă refuzul intelectualilor de stînga de a se alătura partidului care a ocupat polul de centru-stînga: mai întîi pentru că era identificat cu fostul PCR, apoi din cauza corupţiei şi a personajelor compromise pe care s-a încăpăţînat să le susţină. Nici acum nu e altfel: au apărut între timp tineri intelectuali cu idei de stînga care nu vor cu nici un chip să aibă vreo legătură cu PSD. Iar încercarea lui Victor Ponta de a afişa o „cultură de stînga“ de tip occidental (tricouri cu Che Guevara, abordarea unor subiecte trendy de pe agenda partidelor socialiste europene etc.) nu e decît un inabil joc de imagine. Există totuşi o legătură între PSD şi noua intelectualitate de stînga: definirea „pe negativ“, prin reacţii dure faţă de dreapta.
Aşa a fost şi la începutul anilor ’90. Partidul dlui Iliescu s-a definit „ideologic“ combătîndu-i puternic pe ţărănişti şi liberali, nu afirmînd cu adevărat valorile stîngii. Tot aşa, intelectualii care îl simpatizau pe dl Iliescu au tunat şi fulgerat împotriva intelectualilor „trădători“ din GDS, „plătiţi de Occident“, care cer procesul comunismului şi eliminarea securiştilor şi activiştilor PCR din funcţiile publice. Pe atunci, implicarea era, ce-i drept, mai mare decît astăzi, în primul rînd datorită cîtorva organizaţii civice ale intelectualilor care au reuşit să capete o anumită autoritate în viaţa publică: GDS, Alianţa Civică, Solidaritatea Universitară şi altele. A apărut şi un partid considerat „al intelectualilor“ (Partidul Alianţei Civice), care a reuşit pentru o vreme să obţină procente notabile în preferinţele electoratului.
În ciuda tonalităţilor „de baricadă“ şi a intoleranţei unor partide/grupări faţă de celelalte, exista o dezbatere publică destul de consistentă, care a dus la descoperirea „din mers“ a valorilor societăţii democratice. Totuşi, pe multe dintre subiectele de dezbatere se emiteau practic monologuri paralele: nimeni nu prea era dispus să preia ceva din argumentaţia adversarului. Căci adversarul era privit de fapt ca un adevărat „duşman“. Ceva din acea atmosferă pare să revină astăzi, cînd o nouă „polarizare“ are loc în societate şi în lumea intelectuală. În orice caz, apar semne că discursul „anti“ revine la intensitatea „adjectivală“ de la începutul anilor ’90, la acuzaţii gratuite şi la „puneri la punct“ fără argumente. Aşa cum unii intelectuali şi publicişti de stînga l-au acuzat, fără rost, acum cîţiva ani, pe Horia-Roman Patapievici de „legionarism“, „modernul“ lider social-democrat Victor Ponta spune despre Vladimir Tismăneanu că e „legionar“ şi „trădător“ pentru că a scris despre Adrian Păunescu că a fost „rapsod al comunismului“. În lipsa unor dezbateri argumentate între intelectuali, apar astfel de „demascări“ din partea politicienilor de vîrf. Trecutul ne apasă în continuare. Chiar dacă pentru unii – precum Adrian Păunescu – poate fi spălat şi rearanjat, în numele popularităţii şi audienţei.