De vorbă cu cititorii

Mă simt adesea vinovat că nu reacționez la comentariile unora dintre cititorii articolelor mele. Îmi face plăcere să primesc ecouri, bune sau rele, la ceea ce pun în pagină, deși mi se spune că cele mai numeroase nu apar pe site-ul Dilemei vechi, ci pe Facebook. Iar eu nu am – și nu voi avea niciodată – un cont de Facebook. Cu atît mai mult e cazul, poate, ca, măcar din cînd în cînd, să dau un semn de viață celor din cercul restrîns al cititorilor care aleg să mi se adreseze  în gazetă, alături de textul meu, și nu în bazarul „rețelelor de socializare”. Nu promit că voi face din dialogul aplicat un obicei săptămînal. Dar mă voi lăsa provocat, ori de cîte ori voi simți nevoia...

Astăzi, de pildă, voi răspunde domnilor Georgian Daugea și Dan Pleșoianu. Cel dintîi observă că am luat obiceiul să reiau, uneori, la rubrica mea, texte mai vechi. De ce? Nu mai am nimic nou de spus? Nu-mi mai place să scriu? Sau sînt ocupat cu alte „îndeletniciri”?

Mai întîi, îi mulțumesc, flatat, domnului Daugea pentru acribia observației sale: înseamnă că mă urmărește harnic, săptămînă de săptămînă, și ține atît de bine minte ce scriu, încît recunoaște reluările, ori de cîte ori se produc. E drept că îl ajut. Niciodată nu reproduc un articol apărut cu ani în urmă fără s-o spun eu însumi, de la început. Nu trișez, nu dau drept noutate o vechitură... De ce o fac? Voi începe cu o sinceră oftătură: am momente de oboseală. Scriu, săptămînal, de 28 de ani și nu mai am, la fiecare șapte zile, energia, prospețimea, pornirea viguroasă a vremurilor trecute. Am îmbătrînit, îmi măsor altfel timpul, mă simt, adesea, demobilizat. Pe de altă parte, din loialitate pentru revista pe care am înființat-o și din solidaritate pentru echipa ei de-acum, ezit să mă opresc, să mă retrag din efortul nostru comun. Sper, totuși, că „reluările” pe care mi le imputați nu au devenit inflaționare. Sînt, doar, un „din cînd în cînd” melancolic. Dar am și alte două explicații pentru ceea ce vi s-ar putea părea o formă de abandon sau de lene. Constat adesea, cu tristă exasperare, că realitatea românească, mai ales cea politică și mediatică, funcționează, de decenii, în regim repetitiv. Aceleași figuri, aceleași răfuieli mediocre, aceeași, generalizată, incompetență. Știi dinainte ce-or să facă partidele din opoziție, ca și cele de la guvernare, știi dinainte ce tip de partizanat vor adopta „analiștii” și știi dinainte că, indiferent de poziția publică pe care o exprimi în comentariile tale, toți își văd de treabă. Am mai mereu sentimentul că scriu degeaba, că tot ce stîrnesc prin intervențiile mele e, mai curînd, injurie și indiferență, că devin la fel de previzibil ca și cei despre care scriu, că, în definitiv, mă dizolv, ineficient, în eternitatea spațiului mioritic... Și îmi spun că, dacă realitatea pe care o comentez e mereu aceeași, nu  mi se poate cere, la nesfîrșit, să viu cu noutăți. Văd zi de zi, reintrînd în scenă, situații pe care le-am „fotografiat” cu ani în urmă. Ce să fac? Să falsific fotografia? Să o iau de proaspătă? Să adaug „originalitate”, culori noi, unui gri inamovibil, unei ape stătute? Prefer să mai zic o dată ce-am zis la prima întîlnire cu plictiseala... Și mai am o explicație: sper că nu mi-am pierdut plăcerea de a scrie și că n-am ajuns să nu mai am nimic de spus (deși, în viața unui scriitor, mai ales prin Europa răsăriteană, pot apărea și asemenea crize). Dar simt că nu mai am timp să întîrzii în contingențe. Nu vreau să-mi sfîrșesc viața bombănind figuri de mîna a doua, împrejurări caricaturale, bîlbîieli, gafe, șmecherii, furtișaguri, demagogii triviale, fudulii mitocănești, trivialități de provincie. Aș vrea să mai pot scrie și să mai pot spune și altceva. Și o să mă străduiesc, cu riscul de a vă dezamăgi, domnule Daugea, să trec în alt registru, mai puțin „actual”. Dacă vă vor lipsi „Breaking News”-urile, bîrfa cotidiană, verva de tabloid, aveți unde să le găsiți. Piața e plină. În ce mă privește, vreau să mă dedic altor „îndeletniciri”. Nu știu dacă ați fost ironic, sugerînd că aș fi, poate, „ocupat” cu „afaceri” mai rentabile. Adică dacă nu cumva am ales să fac manevre interesate, să slujesc oculta mondială, pe Soros, pe anticreștini și antiromâni etc. Sper că nu la asemenea „trădări” vă gîndiți. Dacă da, atunci știu dinainte că nu vă voi putea convinge de contrariu. Dacă nu, voi încerca să vă ofer, dacă mi se va da răgazul necesar, orizontul altor teme de reflecție decît cele în marginalitatea cărora ne arestează banalitatea vieții noastre publice.

Domnul Dan Pleșoianu pune în discuție legitimitatea iritării mele legate de „romgleza” victorioasă (și nu numai la noi). Și are dreptate să amintească turcismele limbii române, franțuzismele ei, seducția „limbilor majoritare” ș.a.m.d. Așa e! Nu există limbă etimologic „pură”. E plin de latinisme în engleză (chiar dacă nu în fondul principal de cuvinte), de elenisme în mai toată Europa, de infuzii germane și chiar maghiare în Ardeal. Ne e greu să credem că românescul „a gîndi” vine din ungurește (ca și „mîntuire” și, n-o să credeți – ca și „neam”). Sau că „a iubi” vine din slavă. Dar problema care mă irită pe mine în chestia romglezei e alta. Romgleza nu implică un proces istoric laborios și acomodant, nu provine din conviețuiri contaminante, nu se explică prin preluări conjuncturale. E vorba de o modă, de o globalizare a minimalului care merge pînă la eliptic, de snobism, de incultură, de mimetism ieftin. Nu există nici un argument să spui „sînt determinat”, în loc de „sînt hotărît”, „face sens”, în loc de „are sens”, „vezi atașamentul”, în loc de „vezi anexa”, și multe, multe alte „fițe” lexicale pendulînd între grotesc și analfabetism vesel. Ce e de făcut? Nu știu! Nu te poți răfui cu spiritul vremii, cu globalizarea, cu duhul multinaționalelor. Și nu poți cere obositei noastre Academii să facă ordine. Mai curînd profesorilor de liceu, părinților, instituțiilor culturale și bunului-simț. Deocamdată, avem de a face cu un soi de COVID lingvistic, fără vaccin la orizont...