De la Karl May la Karl Marx
Eric Hobsbawm este o celebritate. La 92 de ani, el are în spate nu numai o solidă carieră academică, ci şi o biografie unică. A fost martorul (şi analistul) tuturor catastrofelor istorice din veacul trecut şi are ghinionul (resimţit ca şansă ştiinţifică) de a fi contemporan şi cu prima mare catastrofă a veacului nostru: criza economică. E firesc să cauţi, în toate manifestările publice al venerabilului savant, explicaţii şi, dacă se poate, soluţii. Am deschis, prin urmare, febril, ultimul său interviu, apărut într-o publicaţie germană. Din păcate " o spun fără nici o satisfacţie " ceea ce am găsit e o alternanţă de presentimente apocaliptice şi de platitudini, perfect previzibile în cadrul opţiunii sale marxiste. La sfîrşit nu eşti nici mai optimist, nici mai lămurit. În rezumat, ideile lui Hobsbawm sînt următoarele: de vină pentru toate nenorocirile ultimilor o sută de ani este economia de piaţă, adică sistemul capitalist. Piaţa e, prin definiţie, imorală. Ea încurajează, sub pretextul unui imperativ al libertăţii, obsesia profitului, a avantajului personal, a creşterii nelimitate. Lăcomia nu e, aşadar, cauza viciilor funcţionale ale capitalismului, ci efectul lor. Ergo: nu ne vom salva decît dacă vom demonta această "ideologie primitivă", dacă vom reveni la un dozaj corect între piaţă şi stat. Înapoi la Schumpeter şi la Marx! Cîteva teme colaterale: "Nu învăţăm nimic din istorie!". (Ştim!) Omul a devenit mai civilizat, dar din punct de vedere spiritual, moral şi politic, n-a evoluat, dacă nu cumva merge îndărăt. (Ştim!) Trebuie să ne întoarcem la cîteva mari întrebări decisive: "care sînt valorile adevărate ale vieţii?", "de ce trăim?", "şi la ce bun?". Aşa e! Care ar putea fi, totuşi, soluţiile? Ca orice gînditor de stînga, Hobsbawm e foarte harnic în materie de analiză demolatoare, dar cînd e vorba de un proiect plauzibil, de efortul de a pune ceva în loc, devine romantic, sau utopic. Marx însuşi a priceput foarte bine "racilele" capitalismului, dar n-a putut da nici un sfat urmaşilor săi, care încercau să întemeieze economia socialistă. Şi de altfel, nu spusese Marx însuşi că "toate revoluţiile n-au demonstrat, deocamdată, decît un singur lucru, şi anume că multe se pot schimba, numai omul nu"? Or " spune Hobsbawm " "cred, în mod apăsat, că omul poate fi şi altfel decît este". Bun. Şi cum se poate opera această metamorfoză? Răspunsurile sînt aiuritoare: pentru ca omul să se schimbe, trebuie anulat capitalismul (cerc vicios) şi, mai ales, trebuie pus pe picioare un proiect grandios, de natură să provoace o schimbare fundamentală a conştiinţei umane. Acest "nou" proiect ar putea fi protejarea mapamondului de pericolele degradării mediului! Iar din criza de azi nu există decît o singură ieşire, aceeaşi care a dizolvat şi marea criză de la începutul anilor ’30: războiul. Războiul cui? Al Chinei împotriva Statelor Unite! "Va curge mult sînge!" Hobsbawm vorbeşte foarte puţin despre cealaltă mare catastrofă a secolului XX. El admite că eşecul comunismului a răpit lumii singura alternativă la apologia mistică a pieţei. Dar nu se sfieşte să declare: "Undeva, în adîncul meu, dormitează încă visul Revoluţiei din Octombrie". A devenit comunist încă de la 15 ani şi a rămas membru al Partidului Comunist Britanic pînă la dizolvarea lui, în 1991. Nu s-ar zice că istoricul Eric Hobsbawm a învăţat ceva din istorie. Cînd povesteşte cum răspîndea manifeste în Berlinul adolescenţei sale, recunoaşte că riscul asumat avea şi o componentă Karl May: simţea că se joacă de-a indienii (aşa o fi simţit şi Lenin în trenul spre Petersburg). Nu m-am gîndit, pînă acum, la dimensiunea Winnetou a comunismului, dar aş fi vrut ca Hobsbawm să se oprească, măcar o clipă, şi la cauzele dezastrului de stînga. Să observe, de pildă, că, în vreme ce, în capitalism, oamenii pun în pericol sistemul, prin viciile lor structurale, în comunism sistemul îi destructurează pe oameni, prin viciile lui structurale. Eric Hobsbawm povesteşte, într-o lucrare autobiografică, unde a citit, pentru prima oară, "Manifestul Partidului Comunist". Ei bine, în biblioteca gimnaziului "Prinz Heinrich", al cărui elev devenise în zorii nazismului. Era " spune Hobsbawm " un gimnaziu "elitist", înclinat să cultive mîndria naţională, dar liber de orice contaminare hitleristă. Noi, cei feriţi, după 1945, de relele capitalimului, n-am fi putut visa niciodată să citim în biblioteca liceului manifeste anticomuniste. Iată o diferenţă de natură să tulbure niţeluş "visul revoluţiei" care dormitează încă în adîncul istoricului. "Dacă n-ai bătrîni, să-ţi cumperi!" Depinde de bătrîni. Eu unul îl prefer pe Ralf Dahrendorf, tot om de stînga, care a împlinit de curînd 80 de ani.