De la iarba dracului la „vezi tu pe dracu’“
Da, știu, fumatul este un subiect tabu, iar a spune că e ceva în neregulă cu escaladarea campaniei antifumat e de-a dreptul riscant. Dar tocmai de aceea este un subiect incitant! Fumatul există și tot așa există și ideologia antifumat: sînt fenomene sociale și deci obiect de studiu (sau măcar de curiozitate…) pentru științele sociale. Să ne înțelegem însă: chiar dacă sînt fumător, asta nu înseamnă că minimalizez în vreun fel importanța avertismentului sau că încerc cumva să pledez cauza fumătorului frumos și liber. Deci să nu revenim asupra acestui aspect: faptul că fumatul este un risc major pentru sănătate este o premisă indiscutabilă. Ceea ce mă interesează este însă cum e „împachetată“ această informație, cum este marketizat acest risc și ce ne spun toate acestea despre societatea în care trăim.
Pentru aceasta, trebuie să aruncăm însă un ochi la trecut. Ei bine, tutunul a intrat în secolul al XVI-lea în Europa ca medicament – și așa l-a înregistrat și Tudor Pamfile în folclorul românesc. El a fost condamnat mai întîi de Biserică, aceasta asociindu-l cu lucrarea Diavolului: iarba dracului. Iar această condamnare a tutunului apare mai devreme în lumea ortodoxă decît în cea catolică, pentru simplul motiv că aceasta nu a avut colonii, deci nu a avut acces la tutun, astfel că statul nu a putut face profit din impozitarea propriilor consumatori de tutun. Motiv pentru care statele mari producătoare și exportatoare de tutun au continuat să fie și ocrotitoare ale fumatului pînă relativ recent: faimoasa campanie Marlboro Man, inițiată de Leo Burnett în 1954, a durat pînă în 1999. De prin anii 1960, odată cu mișcările de eliberare a corpului, au început să apară însă primele avertismente documentate științific despre riscul fumatului, pentru ca, pe măsură ce corpul a devenit un cult de masă, fumatul să devină și el un dușman (principalul dușman!) al acestui corp perfect, sănătos și veșnic tînăr. „Timp de secole, a existat o străduinţă de a convinge oamenii că nu aveau un corp – amintea Baudrillard în 1970; astăzi există obstinarea sistematică de a-i convinge de corpul lor. Totul probează astăzi că acest corp a devenit obiect de mîntuire. Acesta s-a substituit literalmente sufletului în această funcţie morală şi ideologică.“ Suspectarea, apoi stigmatizarea fumatului se încadra în acest nou spirit al vremii.
Într-un excelent studiu despre istoria tutunului, Petre Matei trasează, simplificînd, următoarele trei etape: „s-a trecut de la condamnarea strict religioasă (iarba dracului) la condamnarea religioasă cu argumente medicale (sinucidere lentă prin afecțiunile provocate, deci păcat împotriva Domnului), pentru a se ajunge, în sfîrșit, la condamnarea exclusiv medicală din prezent (boli, îmbătrînire prematură, moarte)“. Și mai adaugă o sugestie prețioasă: „Credem că este util să abordăm tutunul dintr-o perspectivă a istoriei fricii“. La rîndul meu, aș putea detalia astfel: de la reprezentarea socială a tutunului ca „iarba dracului“ la aceea de produs de lux (suprataxare) și de aici la fumatul ca infracțiune; de la o preocupare legată de suflet la una centrată pe corp; de la fumatul ca obiect de blam la considerarea acestuia ca un comportament antisocial controlat cu strictețe; și, în sfîrșit, de la o cultură a rușinii la una a fricii. Fumatul nu mai este acum o simplă neglijență individuală, ci o vină socială – sau de-a dreptul o infracțiune. Ar fi interesant de urmărit evoluția recentă a campaniei antifumat, de la simplele avertismente la imaginile înfricoșătoare de pe pachetele de țigări și de aici, mai recent, la imagini cu copii care își plîng moartea părinților, datorată, evident, fumatului. De la avertizare, campaniile antifumat au trecut la culpabilizare și de aici la stigmatizare: fumătorul este dușmanul. Odată identificat, acesta va fi apoi urmărit cu excesive delicii sadice: de la iarba dracului la „vezi tu pe dracu’“!…
De acord, repet, fumatul este o cauză majoră de boală și moarte, dar ce înseamnă această frică punitivă care a ajuns să-l însoțească? Să aruncăm, spre comparație, un ochi și la a doua cauză mondială de mortalitate, după fumat: obezitatea. În SUA, de pildă, rata acesteia a ajuns în ultimii ani la +/-35%, produce aproximativ 18% dintre decese și costă economia americană între 150 și 210 miliarde pe an. Cauza acestei epidemii? Două-trei mese pe săptămîna la un fast-food cresc cu 33% riscul de obezitate, și două-trei pahare de băuturi carbogazoase pe zi mai adaugă vreo 30%. Speriați, specialiștii au tras semnalul de alarmă, iar unii au propus suprataxarea (faza „produs de lux“) alimentelor producătoare de obezitate. Rezultatul? Cîinii latră, ursul trece: companiile implicate sînt mult prea puternice. Dacă fumatul este stigmatizat în unanimitate, obezitatea este, iată, exonerată de vreo vină a individului și reabilitată public: este politic incorect să-i spui cuiva „obez“! Sănătatea este și ea un joc de putere și „politici corecte“…
Chiar și datele pe care se bazează împachetarea fricii și promovarea vinovăției pot intra în astfel de jocuri de putere. Acestea încep cu cine furnizează aceste date: comparînd cercetări asupra relației dintre băuturile carbogazoase și obezitate, de pildă, niște specialiști au constatat că această corelație era confirmată cu o frecvență de șapte ori mai mare în laboratoarele independente față de cele folosite de diverse firme implicate. Jocurile de interese continuă apoi cu ce anume se spune publicului și ce nu. Cel mai simplu, comunicarea este manipulată prin omisiune: fumatul duce la moarte; OK, dar cam cîte țigări în medie, de cîți ani, cu ce antecedente? Dat fiind că fumatul ca atare trebuie stigmatizat și nu doar excesul său, răspunsul este, științific, unul vag: fumatul, așa, în general… Și exemplele pot continua.
Ce vreau să spun cu toate acestea? Mai întîi, o constatare banală: între sănătate și îngrijirea sănătății intervin nenumărate filtre ale informației, care sînt orice, numai inocente nu. Apoi, că utilizarea fricii ca mijloc de convingere poate transforma necesara prudență în inutilă isterie. Și, în sfîrșit, o curiozitate: la un risc egal al fumatului pentru toți oamenii, de ce Germania a păstrat pretutindeni baruri pentru fumători, iar țări mai rebele, precum Italia, Grecia sau, iată, România, au devenit peste noapte campioanele europene ale antifumatului? Ceea ce mă deranjează, deci, nu este controlul fumatului, ci ipocrizia statului și isteria individului în modul în care se exercită acest control.
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.