De ce ar învăţa studenţii?
Nu, nu am – şi nici nu îmi propun să găsesc acum – un răspuns la această întrebare. Şi nici nu cred că ar putea fi formulată chiar aşa de abrupt. Recunosc însă că mi-am pus-o zilele trecute, uitîndu-mă intrigat la notele de la un examen. Am făcut şi un mic grafic, urmărind cîte note de 4, de 5, de 6 etc. au obţinut studenţii cu pricina. A rezultat ceva de genul unui U, adică exact invers decît faimoasa curbă a lui Gauss, care ne indică „distribuţia normală“ şi care arată ca o cocoaşă de cămilă. Conform acesteia, era de aşteptat să fie cîţiva de 4 şi 5, cîţiva de 9 şi 10, majoritatea plasîndu-se între 6 şi 8; în realitate, au rezultat peste 50% de 4 şi 5, vreo 20% de 9 şi 10, pe mijloc fiind o groapă în locul unui deal. M-am uitat apoi şi pe notele din anul precedent şi am trecut în revistă, în minte, studenţii din ultimii ani: am realizat că acest profil se potriveşte cam peste tot. Desigur, este vorba de un singur domeniu, de o singură facultate, de o singură „evaluare“, şi aceea fără nici un fel de pretenţie statistică. Şi totuşi, acest U al performanţelor şcolare este, cred, o metaforă corectă – şi semnificativă – a situaţiei din învăţămîntul nostru universitar. Ea spune un lucru foarte simplu: la unu-doi studenţi interesaţi şi capabili există vreo şapte-opt prea puţin interesaţi sau de-a dreptul incapabili să termine, „pe bune“, o facultate.
Prima explicaţie – necesară, dar insuficientă – este însăşi strategia de promovare a învăţămîntului superior. Am mai amintit-o şi cu alte ocazii: dacă în sistemul comunist (după renunţarea la criteriile de „clasă“) intrai greu, dar ieşeai uşor, în sistemul capitalist intri uşor, dar termini greu. Altfel spus, concurenţa era la admitere, în primul caz, în al doilea este la absolvire. Sistemul nostru actual a eliminat, practic, de tot concurenţa: intră cine vrea şi termină tot atîţia. Explicaţia? Sistemul de finanţare pe student echivalent: o universitate de stat este finanţată după numărul său de studenţi. „Pierzi“ studenţi pe parcurs, pierzi şi din finanţare. Consecinţa? Termină toţi cei care au intrat (şi îşi doresc cît de cît să termine). Raţiunea acestei strategii? Nu ştiu…
Asta o ştiam de mult. Dar acest dezinteres în evidentă creştere, această apatie care nu ţine doar de slaba pregătire oferită de majoritatea liceelor au, probabil, şi alte rădăcini. O parte a explicaţiei trebuie să se afle şi în aşteptările acestor noi contingente de studenţi referitoare atît la învăţămînt, cît şi la piaţa muncii. În ultimă instanţă, la ce cred ei că le foloseşte o facultate? Pentru unele domenii, aşteptările au fost uriaşe: a fost cazul dreptului şi al economiei, apoi al ştiinţelor politice sau al comunicării etc. În prezent, deşi mai există încă ierarhii de discipline „la modă“, entuziasmul pare să se fi epuizat, iar aşteptările par să fie mult mai moderate în toate cazurile.
Neavînd la îndemînă nici o bază de date dedicată acestei chestiuni, m-am uitat din nou pe raportul „Tineri în România“. Deşi acesta vizează alte probleme, cîteva informaţii despre aşteptările legate de piaţa muncii sînt edificatoare.
Mai întîi, cum faci, de ce ai nevoie ca să te angajezi undeva? Cei mai mulţi cred că prietenii sau c unoştinţele sînt principalul mijloc: 27,4% pe ţară, 19,5% în Moldova, 44,3% în Bucureşti. Nivelul şcolii absolvite te ajută în această privinţă? Doar 22% cred că da (33% în Moldova, 16,8% în Bucureşti). Deci, pentru tinerii din Bucureşti, reţeaua de cunoştinţe este de trei ori mai importantă decît educaţia primită.
Mai departe: cum îţi alegi un loc de muncă, ce te mînă în această luptă? Banii, evident (aproape 70% în Bucureşti). Dar satisfacţia în muncă, mulţumirea cu ceea ce vei face? Ea contează doar pentru 11% din bucureşteni. Cei mai optimişti intenţionează să-şi pornească propria afacere (aproximativ o treime dintre cei între 24 şi 29 de ani). Însă doar 8% din aceştia se gîndesc ca prin aceasta să-şi pună în valoare şi competenţa, şi abilităţile: acquis-ul universitar practic nu intră în calcul.
În sfîrşit, unde şi-ar dori să muncească? Mai degrabă în sectorul privat: 54% la nivel naţional, 64% în Bucureşti. Doar că, tot ei o spun, „privaţii“ cer experienţă în domeniu, nu diplome. „Nu există o legătură între sistemul educaţional şi locurile de muncă! Chiar şi pe postul respectiv, dacă ai terminat o facultate «de» şi ne angajăm pe profilul respectiv, se cere complet altceva, aşa cum spunea şi ea mai devreme! Se cere complet altceva faţă de ce s-a învăţat pe parcursul facultăţii, şcolii, liceului.“ Cine e de vină? „Toţi! Atît statul, cît şi angajatorul!“ – este de părere o participantă la sondaj. Căci nici pentru cei 35% care preferă sectorul public (48% în Moldova) aşteptările nu sînt mai optimiste. Pe scurt, nici statul, nici piaţa nu par să mai ofere punţi de încredere între „şcoală“ şi „viaţă“; studenţii nu au deci cum să fie nici ei prea încrezători şi să aibă aşteptări clare de la viitor.
Cu această reprezentare a viitorului lor, tinerii sînt puşi în faţa unei prime alternative: are rost sau nu să se implice serios în studii? Răspunsul este, am văzut, puternic divizat. Şi, oricum, studii ca să ce? Aici apare a doua alternativă: ca să penetreze zonele de lux ale sistemului sau ca să iasă din acesta? În primul caz, opţiunile duc spre „corporatişti“ şi „funcţionari publici“ bine plasaţi. În al doilea caz, se deschid trei soluţii majore: migraţia, activismul şi variantele diverse ale „culturii alternative“. Şi toate se acutizează, riscînd să se radicalizeze. Piaţa îşi întăreşte controlul printr-o cultură instituţională din ce în ce mai represivă; statul nu are nici o viziune şi pare să scape hăţurile.
Într-o provocatoare carte despre „şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică“, Dragoş Sdrobiş rezumă astfel realitatea cu care se confrunta studentul acelei vremi: „o educaţie superioară care nu îşi definise finalităţile economice; o criză economică ce obligă la masive tăieri bugetare şi care face ca amplitudinea şomajului intelectual să crească rapid; în fine, un mediu social şi politic al parvenitismului şi al imposturii“. Cu toţii îşi doreau „eliminarea bătrînilor şi a politicianismului“. Anti-sistemul a generat legionarismul, sistemul s-a baricadat în carlism.
Nu-i acelaşi lucru, veţi spune. Absolut de acord. Dar acest U al studenţimii mă îngrijorează totuşi: nu este o „distribuţie normală“ a viitorului nostru!…
Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului,