Datorii şi sentimente
Doi din trei români au în prezent o datorie, jumătate din aceste datorii fiind de peste 5000 lei. Majoritatea (peste 60%) sînt la bănci, dar aproximativ 20% au datorii (şi) la rude sau prieteni. E mult, e puţin?
Românii sînt printre cei mai îndatoraţi dintre europeni – sună titlurile prin presă. Depinde însă dincotro priveşti. Dacă ne uităm la datoria gospodăriei, stăm chiar bine, comparativ cu altă ţări europene. Aceasta este, în medie, pe undeva la 2400 de dolari. Comparaţi asta cu 54.000 lire, în cazul Angliei, campioana absolută în materie. Nici la gradul de îndatorare al persoanelor fizice nu stăm prost, acesta fiind în prezent sub 20% din produsul intern brut – ultimul loc din Europa, în 2010. Dacă ne uităm însă cum am ajuns aici, ne cam ia cu ameţeală, căci, din 2000 pînă în prezent, datoriile persoanelor fizice la bănci au crescut vertiginos – şi nimeni nu ştie cum stăm la împrumuturile „de la rude şi prieteni“. Adevărata dramă apare însă cînd ne întrebăm cum plătim aceste datorii? În medie, stăm deja cam prost: aproximativ 20% din venitul gospodăriei se duce pe plata datoriilor. Dar procentul creşte pe măsură ce scade venitul, fiind mult mai mare în cazul familiilor mai sărace. Astfel, persoanele cu venituri de sub 1500 de lei cumulează aproape 70% din valoarea împrumuturilor neperformante ale populaţiei – şi Dumnezeu ştie ce alte datorii or mai avea.
De ce? Criza, desigur. Dar mai sînt şi multe alte motive. Pe de o parte, românii au unul dintre cele mai scăzute niveluri de cultură financiară din Europa, fapt explicabil, parţial, cel puţin, prin cel mai mare procent de populaţie rurală din Europa. Pe de altă parte, elegant spus, serviciul datoriei (adică toată povestea aceea cu plata dobînzii plus rambursările la bancă) este unul dintre cele mai împovărătoare din Europa. Mai puţin elegant spus, băncile au profitat din plin şi de această „naivitate“ financiară a românilor, care s-au văzut astfel prinşi în spirala datoriilor. Trebuiau să ştie! Da, aşa este, dar nu ştiau, iar băncile ştiau că ei nu ştiu şi că mulţi nu ştiu nici să citească un contract, aşa că l-au mai „îmbogăţit“, pe ici, pe colo, printr-o notă de subsol.
Pe scurt, nivelul datoriilor nu este mare. Mai mult, datoriile sînt parte integrantă a unei economii de piaţă, aşa că este firesc ca acest nivel să crească, nu să scadă pe viitor. Nu uzul, ci abuzul datoriilor este problema. Iar băncile au abuzat în cunoştinţă de cauză; dar şi mulţi oameni au abuzat, la rîndul lor, în necunoaştere de cauză şi mînaţi, adesea, de porniri emoţionale de moment, nu totdeauna foarte „raţionale“ (ca, de pildă, atunci cînd faci datorii pentru... o călătorie di granda în străinătate). Dar nu o să mă apuc eu să-i judec. Mai interesant este cum se judecă ei înşişi. Astfel, de pildă, 44% consideră că oamenii intră în datorii din vina lor, iar aproape la fel de mulţi afirmă că asta e ceva normal, oricine poate ajunge datornic – deci o acceptare destul de mare a fenomenului; doar 13% atribuie datoriile unor cauze externe nefavorabile (accidente, boală, şomaj etc.). Da, dar dacă sînt întrebaţi cum au ajuns ei în situaţia de datornic, procentul cauzelor „exterioare“ se triplează şi ajunge la 42% – ghinion şi lume rea... De aici şi din alte cîteva întrebări conexe se pare că şi în această privinţă sîntem cu un picior în rural şi unul în globalizare, adică între atracţia cheltuielii capitaliste şi remuşcarea ţărănească a datoriei; lipseşte încă chibzuiala planificării.
Şi mai interesante sînt „emoţiile“ care însoţesc datoriile. Pentru toţi, sentimentul cel mai frecvent este astfel cel de presiune, evocat de peste jumătate dintre cei anchetaţi. La tineri (sub 40 de ani), singurul sentiment mai frecvent decît printre vîrstnici (peste 50 de ani) este cel de calm sau indiferenţă (18%), practic inexistent printre vîrstnici. În rest, aceştia din urmă înregistrează frecvenţe semnificativ mai ridicate la toate emoţiile şi cumulează mai multe emoţii decît tinerii: frică (25% vs 18%), anxietate (44% vs 30%), frustrare (44% vs 26%/), umilinţă (33% vs 24%), neajutorare (41% vs 18%), ruşine (42% vs 24%), nesiguranţă (41% vs 30%) etc. La extrema cealaltă, ieşirea din datorii stîrneşte practic un singur sentiment dominant: uşurare. Doar tinerii se simt şi „epuizaţi“ (35%), într-o măsură considerabil mai mare decît vîrstnicii. S-ar zice astfel că, simplificînd lucrurile, tinerii sînt mai degrabă tensionaţi, în timp ce vîrstnicii sînt mai degrabă speriaţi şi neajutoraţi: imaginile asociate cel mai frecvent de către aceştia cu „datoria“ au fost cea a unui om în puşcărie şi cea a unui soi de căpcăun care înghite case...
Dar cea mai surprinzătoare a fost altă întrebare. Rugaţi să compare situaţia lor financiară cu aceea a părinţilor lor la aceeaşi vîrstă, aproape jumătate dintre respondenţi au considerat că aceasta a fost mai bună (doar pentru 22% aceasta a fost mai proastă). De asemenea, au fost de părere că părinţii lor îşi permiteau mai mult (52%), aveau mai puţine datorii (57%) şi erau mai puţin preocupaţi de bani (40%).
Nu este vorba aici, evident, despre adevăr sau fals, despre faptul că au sau nu dreptate, ci despre „sentimente“, despre o proiecţie strict subiectivă, dar extrem de semnificativă – şi deci „obiectivă“ social. Ea nu ne spune mare lucru despre trecut, dar sugerează ceva destul de trist despre prezent: o stare de deziluzie destul de profundă, de pesimism, de sentiment că acum este rău şi nu neapărat de convingere că atunci era bine. Şi, atenţie, nu vîrstnicii, pe care ne-am obişnuit să-i tratăm ca protagonişti privilegiaţi ai „nostalgiei“ comuniste, au fost, comparativ, cei mai porniţi să idealizeze generaţia părinţilor, ci tinerii...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.