D'ale bucuriilor vieţii
Oare care este pluralul de la verde? Un plural mai mare, în care să încapă toate nuanţele primăverii. Mă rodea această întrebare, întins într-un şezlong şi privind la Munţii Carpaţi. Îmi propusesem în fiecare an, dar de data aceasta am reuşit: am prins primăvara! Ştiam că vine în fiecare an, dar eram atît de ocupat, încît, pînă să o notez în agendă, ea trecuse deja, ca o iubire de duminică. De iubire a altcuiva... Prindeam doar, eventual, cîteva zile la Buşteni, unde puteam lucra liniştit, priveam din cînd în cînd pe fereastră şi-mi spuneam: „Uite ce frumos e!“ După care, treceam la fraza urmă-toare. Dar totul era doar un decor şi aş fi putut obţine acelaşi efect cu un fototapet HD.
De data aceasta, după cum spuneam, „am fost pe fază“, am fost acolo, am fost prezent... Am văzut-o, am mirosit-o, m-am jucat cu ea, mergînd cîte o sută, două sute de metri mai sus pe munte şi prinzînd ziua de ieri, cînd liliacul de-abia înflorise. Plăcerile mărunte ale vieţii – mi-am zis, am oftat şi am adormit.
Şi, privind la cerul albastru, am început să cuget la aceste „bucurii mărunte ale vieţii“. Somnul, de pildă – că tot m-am trezit chiar acum. A căzut într-un somn profund – îmi vine mie în minte. Ce prostie, cum să „cazi“ în somn? La somn trebuie să te ridici, trebuie să fii demn de el, trebuie să-i dai răgazul să se trezească, pentru a-i permite să-şi desfăşoare întreaga sa artă de gheişă. În somn nu cazi, acesta nu este doar o simplă odihnă recuperatorie a muncii, ceva legat de refacerea forţelor de producţie. Somnul se „fură“, precum descîntecele, se picoteşte, se leneveşte. Întrebaţi-i pe meridionali ce-i aia siestă şi de ce mai toţi şi-au trecut-o, cu litere roşii, în programul lor de muncă! Dar time is money, iar somnul cere timp, arta de „a pierde timpul“ – drept care, nu mai avem timp de somn, ne-am rezervat doar cîteva ore pentru dormit...
Iar după somn, ceva de mîncat, un ouzo meze acolo, o gustărică. De gust, nu de hrănit! Doar că noi nu mai ştim să degustăm, noi ne hrănim – şi anume, ne hrănim sănătos. Musai! Sau, mă rog, ţinem dietă, ceea ce a devenit cam acelaşi lucru. A mai venit şi americanu’ ăla habotnic, de l-au dat ăştia la televizor, supărat că pierde timp cu gătitul, şi a făcut un cocteil de substanţe esenţiale, nişte prafuri pe care le-a amestecat într-un mojar şi din care ia cîte o lingurinţă la ore fixe. E gustos? Nu! Dar e hrănitor, e sănătos şi nu ia timp. Mai e şi devreme acasă, că-l ţin pe birou, lîngă calculator! Am auzit însă de atîtea ori convingeri similare în jurul meu, încît nu mă mai mir. Înfrînare, control, supraveghere, parcă am fi într-un lagăr de concentrare trupească.
Ştim noi mai bine, trebuie să-l detoxifiem!
Dar de unde ştiţi, maică?
Din reclame, cum de unde?
Şi acolo scrie că trupul nostru e o chestie toxică? mă revolt eu, retoric.
Habar n-aveţi voi ce lucru minunat este corpul ăsta şi cîte plăceri ne poate oferi dacă îi facem pe plac! Doar că, pentru noi, postmodernii, corpul a luat locul sufletului, ca instrument de mîntuire, o mîntuire profană aspirînd hic et nunc la raiul tinereţii fără bătrîneţe. A fost unu’, Baudrillard, care a prevăzut asta, acum peste jumătate de secol. Ce cinic!...
Durerile încă nu m-au lăsat. Mă mut cu greu din şezlong pe pat. Şi, ca să nu-mi întrerup firul ideilor, mă gîndesc la suferinţă. Nu neapărat la o banală durere trupească – deşi nici asta nu e de lepădat, din cînd în cînd. Nu, suferinţa ca experienţă umană, suferinţa asumată ca parte a vieţii, ca sarea în bucate. Suferinţa ca dar divin, dat cu măsură nouă, pentru a conferi sens şi profunzime bucuriilor. Şi pentru a le purifica de ce înseamnă simplă plăcere. Dar despre asta au scris mult prea bine mult prea mulţi oameni serioşi, aşa că renunţ...
S-a înserat. A căzut şi vîntul. Îmi pun ceva mai gros pe mine şi mă întorc în şezlong, rămînînd cu ochii pe geana de lumină care profilează creasta munţilor. Totul miroase a tihnă. Şi iar mă gîndesc: toate aceste mici plăceri nu sînt, de fapt, decît ingredientele a ceva ce este deasupra lor, a tuturor: tihna. Iar tihna este măsura timpului cu rost. A timpului pe care îl petreci, nu a celui care trece şi te mînă de la spate pînă nu mai rămîne nimic în faţă: J’arrive, bien sûr j’arrive. N’ai-je jamais rien fait d’autre qu’arriver?...
Revin la bucurii. Oare ce mă frămîntă? Nu avem, oare, parte de atîta distracţie? Poate că exact asta mă frămîntă: bucuriile au devenit distracţii, entertainment à la carte, pentru toate gusturile şi toate buzunarele. Externalizarea bucuriilor, devenite servicii pentru oameni trişti. Cu un singur scop: positive thinking. Obligaţia fericirii productive. Exit suferinţa, e contraproductivă! În caz de urgenţă, apelaţi la Prozac. Cineva a anticipat de mult şi asta, Zamiatine, de la care s-au inspirat şi Huxley (la el se chema soma), şi Orwell. Toţi au ştiut că adevărata cheie a totalitarismului este controlul fericirii: o pilulă, şi fidelitatea faţă de societatea planetară e asigurată!...
Au mai trecut cîteva zile. Convalescenţa mea s-a încheiat. Am pierdut însă, deja, trei zile. Înapoi la treabă, am o agendă ultraîncărcată!
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.